Ca amatori mergem la competiții din diverse motive. Cred că toți suntem de acord că fiecare competiție este o adevărată petrecere. Și pentru un sport solitar cum e alergarea, e și un eveniment social, o întâlnire cu oameni care te energizează, cu care ai legat prietenii și pe care cu bucurie îi revezi.

tt

Deși sportivii de anduranță, în special alergătorii, fie ei profesioniști sau amatori, dau dovadă – cel mai adesea – de un înalt nivel de sportivitate, asta nu înseamnă mai puțină competiție. Iar la concursuri vii și pentru așa ceva: să vezi unde te situezi ca nivel de pregătire, ce timp scoți, dar și unde te situezi în raport cu ceilalți, pe ce loc ieși. Evident, ca amator greu ai să urci pe podium, dar oricum e plăcut să vezi atunci când ai mai urcat în clasament de la an la an sau când ai scos un timp mai bun.

Eu personal, nu alerg cu ceas la nici un antrenament. Am încercat, dar nu e pentru mine. Alerg pentru a mă relaxa, iar asta nu ar face decât să adauge un stres suplimentar. Așa că în concursuri e unica ocazie să văd cum mă descurc.

Alt motiv, valabil în special la cursele montane, este siguranța. Cel puțin, soția mea e mult mai bucuroasă și liniștită când alerg într-o cursă, decât „nebun, de capul meu” :). Pentru că, deși cursa are loc într-un mediu sălbatic, este vorba de un traseu marcat, parcurs în totalitate cu cel mult câteva zile înainte de organizatori. Plus punctele de alimentare. Sau cel puțin așa ar trebui să stea lucrurile.

Iar la Transilvania 100K așa au fost, dar numai parțial. Punctele de alimentare au fost acolo unde ni s-a promis de la început, dotate cu tot ce ni s-a promis. Poate chiar mai mult, iar voluntarii au fost ca niște mici spiriduși – roind în jurul tău și neștiind cu ce să te mai ajute. Până aici toate bune.

Dar între puncte? Între puncte, performanța și cel mai important siguranța ta depind foarte mult de marcaj. Care, la Transylvania 100K, păstrând o atitudine pozitivă, nu pot spune decât un singur lucru bun: că mai are nevoie muuuulte îmbunătățiri. Probabil cel mai mult dintre toate cursele la care am participat. Dar să detaliez.

IMG_0451

Organizatorii au fost nevoiți să schimbe traseul chiar în săptămâna dinaintea concursului, datorită condițiilor din teren, în special a zăpezii. Asta nu-i o problemă, însă aș vedea o problemă faptul că nu au pus la dispoziție o descriere a traseului, mai ales că acesta combina porțiuni de marcaj turistic cu porțiuni nemarcate.

La marcaj, cel mai important mi se par intersecțiile. Dacă acolo ai suficiente marcaje, pe restul traseului, unde cărarea e evidentă, marcajele de confirmare pot fi foarte rare. Dar ce înseamnă suficient în intersecții, din punctul meu de vedere? Bandă ușor vizibilă și reflectorizantă, pentru porțiunile parcurse nocturn, înainte de intersecție, pe partea pe care trebuie să te îndrepți, opțional săgeți indicatoare în intersecții cu multiple sensuri și din nou benzi, imediat după intersecție, pentru confirmare.

Altfel riști să transformi totul într-un nedorit concurs de orientare. Și concursuri solitare de orientare pe asemenea distanțe … hmmmm. Înțeleg că ești pe munte, că trebuie să fii capabil să te orientezi, dar asta ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula. Iar harta și busola ar trebui să intervină când deja ai rătăcit drumul și trebuie să revii în cursă, sau măcar să te întorci în siguranță.

În prima parte, până la Bușteni, traseul a fost relativ bine marcat, cu excepția Văii Cerbului. Da, știu că acolo era destul de simplu să te orientezi, fiind o căldare pe care o coborai doar la vale, dar cursa nu presupunea cunoașterea apriori a traseului și, după cum am spus, nici descriere nu am avut la dispoziție.

Problemele au început cu adevărat după Bolboci unde, datorită ceții, orientarea a fost din ce în ce mai dificilă. Luminile intermitente de semnalizare au fost o soluție bună, dar aproape inutilă la cât de rare erau – poate chiar la peste 15 minute de alergare distanță.

Și am trecut peste toate acestea, fiind convins că trebuie să fiu capabil să mă și orientez pe munte, nu doar să alerg. Mai ales că asta e și una din frumusețile curselor montane. Dar ceea ce a fost cu adevărat frustrant a fost „capcana” întinsă de organizatori după punctul de control de la Strungulița. Traseul de concurs era comun vreo jumătate de oră cu marcajul turistic bandă roșie. Problema a fost că, deși traseul de concurs se despărțea de marcajul turistic, marcajul de concurs continua pe ambele direcții. Așa că am mai găsit benzile de concurs în continuare pe traseu, traseu care nu avea nici o legătură cu concursul. Cum s-a întâmplat asta? Și eu sunt curios să aflu.

După ce am pierdut mai bine de o oră, pentru că marcajul continua destul de mult și nu-l observasem pe cel de pe cealaltă direcție, într-un final am văzut frontalele altor concurenți și am ajuns cu ei în Moeciu. Iar fără GPS-ul unuia din ei și acest drum ar fi fost o aventură, marcajul lipsind pe porțiuni destul de mari, deși noi urmăream track-ul GPS și pe alocuri ne mai întâlneam cu un marcaj. Probabil rătăcit și el. Nici track-ul GPS nu era într-o stare mai bună, fiind nevoiți de câteva ori să sărim garduri pentru a ne continua drumul. Iar câteodatâ a trebuit să mergem paralel cu el, pentru că râpa de 20m, din apropiere, nu era o opțiune. Iar dacă GPS-ul a fost salvarea, mă întreb eu dacă e necesar să tehnologizăm și un sentiment atât de pur, de curat, de eliberator cum e alergarea montană?

Așa că, în Moeciu, eram cinci oameni care au hotărât să continue drumul împreună până la final, pentru că asta era decizia sigură pentru a termina cursa, având în față noaptea și experiența unui marcaj derutant și insuficient. Poate organizatorii au vrut să ne testeze camaraderia și aici au reușit. La capitolul marcaj, însă, din păcate pentru concurenți, au picat. Pentru că noi am fost în situația fericită de a continua și termina cursa. Dar mulți alții au fost nevoiți să abandoneze. Și știu ce amar e un abandon, mai ales când e primul.

Aș vrea să precizez că organizatorii sunt britanici, asta înainte de a auzi comentarii de genul „treabă făcută românește”.

IMG_0676

În legătură cu echipamentul obligatoriu, cred că cel puțin la proba de 50Km nu e necesar de cărat chiar toată lista. Deși poate luând în considerare marcajul și rătăcirile 😀 …

Peisajele și traseul, acolo unde nu erau acoperite de ceață, au fost de-a dreptul extraordinare. Dar deh, frumusețea Bucegilor e binecunoscută.

Eu personal am fost surprins de cât de bine m-am descurcat în final. Asta după ce cu trei săptămâni înainte am avut parte de o ușoară accidentare, după ce cu o săptămână înainte fusesem un pic răcit și cu o seară înainte vizitasem UPU Brașov. Pe la kilometrul 50, pe când urcam Jepii Mari, am avut parte de o puternică cădere fizică, dar de la Bolboci mi-am revenit atât de bine încât simțeam că plutesc. Evident, până m-am rătăcit. Cât de mult contează moralul!

Rezultatele finale le găsiți pe site-ul concursului. Observați că la proba de 100 km au terminat mai puțin de jumătate dintre participanți. De fapt nu au fost 100km, ci în jur de 120km și aproape 7000m diferență de nivel.

foto: Maria Ber și Transylvania 100k

Comments

comments

Previous post

Privind formele în alergare

Next post

Concurs. Participă la Maratonul Internațional Brașov

Adrian Ber

Adrian Ber

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *