Subiectul pistei de atletism ”Viitorul” din complexul sportiv ”Lia Manoliu” a suscitat numeroase dezbateri. Încercăm acum să tragem câteva concluzii.
O să încep printr-o mărturisire. Am alergat de nenumărate ori, în ultimii 20 de ani, pe această pistă și este unul dintre locurile unde întotdeauna m-am simțit foarte, foarte bine.
Am intrat pe pistă în toate felurile posibile: plătind niște bani celebrului ”Casa” (de vreo două-trei ori doar, mai curând pentru a scăpa de gura lui), fără să fiu întrebat nimic de nimeni (cel mai adesea), chestionat de câte un paznic întâmplător, dar lăsat să trec spunând că sunt legitimat la club masters (lucru adevărat, ceea ce îmi permitea intrarea pe pistă în mod gratuit). Am intrat pe pistă cam la toate orele posibile: și dimineața devreme, când nu vedeai mai pe nimeni pe acolo, și puțin înainte de prânz sau după-amiaza (când pe pistă se aflau cel mai adesea câțiva sportivi profesioniști și grupe de copii) și seara (când apăreau mai ales alergătorii veterani).
Pe pistă a domnit mai mereu o atmosferă liniștită, de concentrare exclusivă pe antrenamente. Lucrurile s-au schimbat însă foarte mult în ultimii câțiva ani (de prin 2012 încoace, să zicem). Primăvara, de prin mai, și până către sfârșitul toamnei, prin octombrie, seara mai ales pista a devenit extrem de aglomerată. Pe lângă sportivii profesioniști, pe lângă amatorii entuziaști / cei de la cluburile masters au apărut tot mai mulți alergători recreaționali.
Erau dese momentele în care pista era supra-aglomerată, erau dese situațiile în care pe pistă se intra cu role, cu biciclete, erau copii nesupravegheați etc, etc. Să nu mai vorbim că pe culoarele 1-2 alergau (rectific, se deplasau) persoane care încurcau pe cei care aveau viteză. Nu o dată s-au creat mici busculade. Mulți nu știau că pista nu e locul ideal pentru alergări recreaționale sau de anduranță, nu cunoșteau regulile elementare ce trebuiesc respectate în acest caz.
În tot acest timp, un singur lucru nu s-a schimbat: senzația de indolență a administratorilor, senzația că mai nimeni nu are grijă de baza sportivă. Desigur, când și când mai apărea cineva care îndepărta frunzele de pe pistă, care mai uda și tundea iarba din jur, dar cam atât. Iarna, alergătorii erau cei care făceau potecă în zăpadă, care îndepărtau gheața. Vara nu aveai unde să îți lași în siguranță rucsacul. E o singură țeavă din care curge apă, probabil potabilă. Pista nu era luminată noaptea. Tartanul se învechise vizibil.
Vestea că pista de atletism a fost în cele din urmă refăcută a picat foarte bine pentru comunitatea alergătorilor. Însă, după cum am mai spus, nemulțumiri majore a generat faptul că, de luni 23 noiembrie, accesul pe pistă s-ar face, în cazul sportivilor amatori, doar contra-cost (63 lei / lună) și doar în anumite intervale orare.
După cum spuneam, prima parte a acestui articol – unde am prezentat doar punctul de vedere oficial – a suscitat numeroase comentarii. O să le rezumăm în continuare, dar mai ales vom încerca să vedem care sunt lucrurile care s-ar putea face.
#1. Gratis vs plată
Taxa este un lucru neacceptat de foarte mulți alergători. Obișnuiți ca până acum, ar dori ca situația să nu se schimbe.
Alții, ar accepta plata, dar nu sub forma unui abonament lunar, ci o plată modică, la intrare. Argumentele în favoarea plății ar fi că astfel s-ar stopa intrarea persoanelor neavenite.
Soluția dezirabilă: Administratorii bazei sportive ar trebui să rezolve problemele invocate (lipsa personalului) și să găsească soluții pentru ca plata să fie făcută la intrare, iar accesul alergătorilor amatori să fie permis în intervale orare când nu se afectează pregătirea sportivilor de performanță. În schimb, în contul taxei ar trebui asigurate vestiare, eventual accesul la dușurile din interiorul sălii de gimnastică din apropiere, rezolvarea problemei sursei de apă potabilă.
#2 Spațiu public vs. Spațiu pentru performanță
Au fost mai multe voci care au spus că în contul faptului că baza aparține unei instituții publice, respectiv Ministerului Sportului, accesul ar trebui permis tuturor, nu doar sportivilor care fac performanță.
În realitate, după cum se poate vedea aici, obiectul principal de activitate al Complexului Sportiv Național “Lia Manoliu” îl constituie administrarea bazei materiale destinată cu prioritate pregătirii loturilor naționale și olimpice precum și organizării competițiilor sportive de nivel național și internațional.
Așadar, de aici reiese că accesul în bază nu este public, necondiționat. Desigur, Ministerul Sportului are obligația să susțină și sportul pentru toți, pe lângă cel de performanță, dar nu o poate face în orice condiții.
Problema, în București, ca și în multe alte orașe din România este că nici celelalte autorități competente, respectiv primăriile sau Direcțiile județene de sport, nu fac nimic pentru crearea unor baze sportive care să fie destinate în primul rând publicului larg.
#3 Cine se ocupă de sportul de masă?
Eii, aici avem o situație destul de încâlcită, pe care o abordăm dintr-o perspectivă profană, nu de specialist în legislație. Astfel, conform Legii educației fizice și sportului, în România educaţia fizică şi sportul cuprind următoarele activităţi: educaţia fizică, sportul şcolar şi universitar, sportul pentru toţi, sportul de performanţă, exerciţiile fizice practicate cu scop de întreţinere, profilactic sau terapeutic.
Tot conform legii, autorităţile administraţiei publice, unităţile şi instituţiile de învăţământ, instituţiile sportive, precum şi organismele neguvernamentale de profil au obligaţia să sprijine sportul pentru toţi şi sportul de performanta şi să asigure condiţiile organizatorice şi materiale de practicare a educaţiei fizice şi sportului în comunităţile locale.
Legea pare generoasă, însă în realitate preocuparea pentru sportul de masă (și mă gândesc aici doar la atletism / alergare) este aproape nulă din partea MTS și a Federației Române de Atletism. Nici autoritățile locale (și mă gândesc acum la Primăria generală și primăriile de sector) nu fac foarte mult în acest sens. Să mai spunem și că există un organism de care probabil nu ați auzit: Federația Sportul pentru Toți, al cărei scheletic program de activități poate fi consultat aici.
În încheiere, să mai menționăm existența unei Hotărâri de guvern (nr. 283 / 13 martie 2003), pentru aprobarea Programului național ”Mișcare pentru toți” (mulțumiri lui Marius Dragu că ne-a semnalat existența acesteia).
Un articol din hotărâre – dacă ar fi pus în practică – ar schimba destul de mult modul în care ar trebui privit accesul publicului în bazele sportive ale MTS. Astfel, articolul 1 spune:
– Toate bazele sportive din rețeaua Ministerului Tineretului și Sportului vor fi puse la dispoziție populației, gratuit, de cel puțin 3 ori pe săptămână, timp de minimum două ore, pentru activități recreativ-sportive, în afara orarului stabilit pentru acțiuni de performanță sau competiții, după un orar stabilit de direcțiile pentru tineret și sport județene.
Să mai spunem, și cu asta chiar mă opresc, că în baza aceleiași HG, Direcțiile pentru tineret și sport județene și cea din Bucuresti ar trebui să organizeze de cel putin două ori pe lună crosuri în fiecare oraș, iar în bazinele de înot din rețeaua MTS preșcolarii ar trebui să beneficieze de cursuri gratuite, iar celelalte persoane de taxe reduse.
Așadar, legi pentru sprijinirea activităților sportive de masă ar fi, ar trebui doar să fie respectate și puse în practică.
Foto: biciclistul.ro și Traian-Cristian David-Matei
Romanian
English
