Jurnal de atlet urban, săptămîna 16-22 mai 2016. Mult înot dar și multă dramă. Asta pentru că nu e indicat să te privești filmat în timp ce înoți, constatînd că în loc de un Johnny Weismuller spărgînd brav valurile vezi de fapt un corp ce se mișcă precum o cadînă lascivă.
Luni
Soneria de la telefon mă ia prin surprindere. Mă ridic din pat, mă împiedic, dau un cap în dulap, strivesc două degete de la piciorul drept în tocul ușii, înjur în barbă, startul de acest fel, după vreo 4 ore și jumătate de somn, este ilustrarea perfectă a melodiei Happy.
Mă bărbieresc, ador lamele Gillete, altfel te tai când ai 7 mii de lame paralele, mai ard două degete cu coada de la ibricul prea fierbinte, gura de ceai îmi arde limba și epiglota, e luni iar.
La 5.59 sunt în poartă la bazin, este liniște, este răcoare. E perfect.
Este remarcabil. Odată eram punctual, dar a trecut mult timp de atunci. Întârzii la întâlniri din ce în ce mai mult și mai des. Reușesc să fiu punctual într-un singur caz, atunci când mă întâlnesc cu cineva care întârzie mai mult decât mine, atunci par și eu punctual. Ceea ce este remarcabil este că la Daimon nu întârzii, sau cel puțin până acum nu am făcut-o.
În fiecare zi am emoții. Am un mic nod în stomac, în fiecare zi am un nou examen. Încerc iar să dau din picioare ținându-mă de plută, după 5 metri renunț, sunt ca un topor, un topor care gâfâie și este deja obosit și se duce lin la fund. Nu îmi aduc aminte să fi făcut în toată viața ceva mai greu decât la încercarea asta cu înotul. Și în care să insist atâta timp, exercițiu de călire a moralului și demolare a orgoliului personal.
Trebuie să notez totuși ziua. Este a șaptea zi la Daimon și a 23-a de când am început să mă bălăcesc, primele 16 fiind cu instructor. Și prima în care reușesc să fac într-un relativ stil craul un întreg și enorm bazin. Probabil cea mai mare păcăleală de ageamiu a fost că la înot este muuuuult mai ușor decât la alergare.
Am întâlnit vreo doi sportivi, din gama delfini-rechini, care mă măsurau cu ochii întredeschiși și spuneau plictisiți că progresul de la înot este mult mai rapid. Ca să crești distanța la alergare ai nevoie de timp și mult antrenament, la înot lucrurile merg simplu și rapid. Din momentul în care înoți 50 m este la fel de simplu să crești distanța de zece ori, la 500 m.
Stând pe mal și alergând m-am îmbătat cu apă rece vreo doi ani, apoi am încercat să verific acest enunț. O fi adevărat, dar la ei. Ia să facă și ei 50 km înot, că e tot aia, dacă pot să înoate 5 km pot să facă și 50, e simplu, dai din mâini și din picioare.
Deci. După 23 de ore de înot reușesc să fac și eu un amărât de bazin, care are o lungime necunoscută. Mă îmbătasem cu apă rece, că este semiolimpic, apoi mi-a scăzut brutal moralul, citind într-o prezentare că are 22 m, și de fapt cred că are 22 cu maluri cu tot, mi-e teamă că are maxim 20.
Oricum, nu are importanță deocamdată, important era că mereu îmi lipseau 2-3 metri până la capăt, ceea ce mă termina psihic. Mă opream sufocat, cu ochelarii aburiți și cu gura plină de apă cu clor la o lungime care era mică și enormă în același timp, un prag prea îndepărtat.
M-am oprit uluit la capătul culoarului, întrebându-mă de ce nu am reușit până acum. Habar nu am, eram fericit ca un copil care face primii trei pași până la mă-sa în brațe. Ok, mama lui, să fie mai soft exprimarea.
Uluit și gâfâind timp de 30 secunde, ca să respect adevărul istoric. Culmea a fost că după asta am mai reușit câteva bazine înainte să eșuez scuipând apă pe toate găurile superioare, ceea ce m-a făcut să sper că va fi începutul unei noi experiențe.
Intră în obișnuiță rumenirea finală la saună, că tot este inclusă. De asta nu am mers eu niciodată la concedii all-inclusive. Cred că nu aș mai pleca de la masă, de frică să nu ies în pierdere.
Marți
Plin de bagaje, dar fără plută, plec cu bicicleta la sală.
Cu ceva frică și emoție îmi pun un aparat foto pe filmare la capătul culoarului, să mă lămuresc și eu ce naiba greșesc și cum mă deplasez.
Fac niște bazine, zâmbesc profi și încrezător la cameră, ridic degetele mari a “ok”, cum am văzut că se face (glumesc, nu fac niciodată așa ceva) după care mă gândesc să văd ce am înregistrat. Evident, era mai bine dacă porneam camera, apăsasem pe alt buton.
O luăm de la capăt. Motor! Mă arunc în apă, apa sare pe rază de 10 m, burta mă pișcă, dau vijelios din mâini și din picioare și mă opresc la celalalt capăt al bazinului. Gâfâind. Plec înapoi pe spate încercând să îmi revin și tot așa. După vreun sfert de oră mă ridic pe marginea bazinului, simțeam că mă sufoc dacă mai stau în apă, apa mă apăsa pe piept și era evident că urmează să mă înec în cei 1,6 m adâncime. Oricum, nu mai reușeam să respir.
Chiar eram curios cum arată înregistrarea video. Știu și de la alergare și din viață, de obicei avem o anumită părere despre noi, care nu se potrivește neapărat cu realitatea sau cu modul în care ne văd ceilalți. La alergare poate era cea mai mare discrepanță, vizibilă doar când au apărut în mod curent înregistrările video de la curse. Gazelul care mi se părea că sunt era un nene cocoșat cu pași rari, nu un căprior elastic născut în Kenya.
La fel și acum. La craul se vede o sfeclă cam smucită care iese aiurea din apă, niște brațe care nu ies suficient, nu prea țin direcția, dar astea sunt elemente deja cunoscute și previzibile. Credeam că arăt mult mai dramatic, dar nu m-am speriat chiar așa de rău de modul în care arătam.
În schimb, la plutitul pe spate era jale. Mă simț extraordinar de bine când înot pe spate, dar ascund asta destul de bine, sau cel puțin așa se vede pe video. Dau din picioare ca un apucat, sare apa până în tavan și din păcate flexez genunchii muuuult prea mult. În plus, din apă ies niște țâțe care probabil asigură flotabilitatea și dau din fund ca o cadână care dansează din buric în fața sultanului, ispititoare și dornică de împerechere. Jalnic și jenant.
În același timp, la plusuri, pot să spun că stau bine la regie. La alergare era simplu, când nu mai poți ține ritmul într-un antrenament de grup ai câteva variante onorabile. Varianta minimală este scuza “mi s-a desfăcut șiretul”. Dacă este vizibil că nu s-a desfăcut dar ficatul tău plânge, vei spune că era prea strâns șiretul. Nu contează ce, doar să iei o pauză suplimentară. Dacă treaba este încurcată rău, poți să spui că te doare stomacul și tragi o tură pe la bude, până se potolește ritmul la antrenament.
La înot am reușit să găsesc niște metode care par chiar profi, de genul “Mă strâng ochelarii” (sau sunt prea largi) sau că tocmai vroiam să strănut, ceea ce iese mai greu în apă. Da, par convingător chiar și pe film.
Partea șocantă a fost când am început să număr bazinele. Eu credeam că fac maxim 25-30 de bazine din astea sferto-olimpice în 50-55 minute, dar în vreo 36 minute de înregistrare aveam deja 34 de bazine, ceea ce m-a făcut să mă simt mult mai bine.
Nu, nu insistați. Filmele astea sunt mai bine păzite decât filmele făcute de Madonna în tinerețe.
Miercuri
Umerii mei cer o mică pauză. Sunt cam rupt, dar mă trezesc singur, adică fără ceas, pe la 4.50, nerăbdător să merg la sală. Fac ceva sală, 3 km de bandă, apoi mai bag 25 minute de bazineală. Și saună, să nu ies în pierdere. Cu sauna și cu dușurile ce mă mai scot…
Joi
Sunt nebun. A patra zi consecutivă de trezire, transpirare (cred că transpir și în apă), de foame turbată după. Vreau smoothiul meu drag, pe care nu am curaj să îl fac la ora 5 dimineață, că mă omoară vecinii dacă pornesc turboreactorul ăla. Dar voi avea un sfârșit de săptămână care se anunță solicitant și trebuie să merg la Daimon atunci când încă mai pot. Doar așa ajung deocamdată la 180 lei intrarea (deocamdată am fost doar de 10 ori, mai am vreo 340 zile de abonament). Cam scumpă sauna, ia să merg de 5 ori pe săptămâna.
Vineri am treabă. Nimica, nimicuța de notat.
Sâmbătă
Ziua începe pe la ora 4.45 și se termină cu ceva oboseală prin Urlați. Zonă frumoasă, aș sta acolo o viață, sau așa simt uneori, mă atrage zonă asta de deal, îmi place la nebunie. Da, și vinul.
Duminică
Mamă, ce bine este să stai. Mă gândeam la o bicicleala, la o sală. Nimic. Stau. Și este tare bine. Lasă, că mâine o luăm de la capăt, cu aceeași senzație că am uitat tot. Abia aștept.
Romanian
English
Eu inca mai astept articolul in care apare „omul nou”, ala care se culca devreme ca sa se trezeasca devreme.. si odihnit. Sau ne e teama ca devine banal?