Să faci o campanie de fundraising cu ocazia unei competiții de alergare poate fi tot atît de greu precum terminarea unui maraton. Cere timp, efort, dăruire. Și totuși, tot mai mulți oameni fac asta: strîng bani pentru diferite cauze sociale. Fenomenul crește odată cu apetitul pentru mișcare al românilor.
Ștefănel, Andrei și Norocel aleargă
Tricoul verde pe care scrie vizibil RxRun e doar o pată în marea de oameni, cîteva mii de alergători, ce freamătă în așteptarea startului. Palatul Parlamentului tronează greoi alături. E o dimineață senină de mijloc de mai. Andrei Toma, un tînăr înalt, solid, cu o față serioasă, e asistent medical de radioterapie la Spitalul Militar Central și participă la Semimaratonul București, o cursă de alergare pe distanța de 21 km. E prima lui competiție și tot el e primul membru – din cei trei – al echipei RxRun.
Are de alergat 7 km, pe care îi parcurge calm, constant. Nu e foarte vorbăreț. A făcut box în copilărie, iar pentru această cursă s-a antrenat vreo patru luni, alergînd ori de cîte ori i-a permis programul. Îi place atmosfera de concurs, îl bucură fețele radioase ale oamenilor din jur. Își dorește totodată să facă mai multă mișcare și a decis să alerge nu pentru performanțe sportive, ci doar pentru a ajuta.
După vreo 40 de minute, are loc schimbul de ștafetă. Norocel Bocănială, al doilea membru RxRun, e în toate opusul lui Andrei. Uscățiv, extrem de vorbăreț, hiperactiv, de nu dezordonat. La fel și aleargă, cu sprinturi scurte, urmate de încetiniri. E tot asistent medical, iar în timpul liber face sport, joacă tenis de masă la nivel de divizia B. ”De la sport am învățat ce înseamnă fair-playul”. E oarecum dezamăgit de mulți oameni, ce au uitat să mai fie buni, ce nu mai știu cum e să oferi ceva celor din jur. ”E o problemă de caracter aici. Știi, caracterul e ca erecția. Dacă îl ai, se vede. Dacă nu, nu!” spune cu nonșalanță în timp ce mai accelerează puțin.
Pare că franchețea lui vine și din mediul în care lucrează. ”La spitalul unde lucrez vin vreo 30 de pacienți cu cancer pe zi. Mulți dintre ei nu mai au nicio șansă, dar eu trebuie să intervin, să am o precizie milimetrică în timpul ședințelor de radioterapie”. A decis să alerge pentru a-i ajuta pe acești pacienți. ”Nu pot face mai mult pentru ei. Îmi doresc doar ca unii să aibă, cel puțin, o moarte liniștită”.
Medicul militar de radioterapie și oncologie Ștefănel Vlad preia ștafeta pe ultimii șapte kilometri ai cursei. Andrei i se alătură la un moment dat, în timp ce Norocel e și el pe acolo, dar nu are stare, e ba în față, ba se întoarce. La un moment dat dispare cu totul.
Impozant, serios, cu prestanță – dar fără gomă – Ștef e clar liderul micii echipe. El a ales numele RxRun – ce alătură Rx, de la radioterapie, termenului în engleză pentru alergare – el a decis să participe la semimaraton și să strîngă bani pentru o cauză umanitară.
De alergare s-a apucat de relativ puțin timp, urmînd exemplul soției. În plus, așa e mai mult timp alături de ea și de băiatul lor, care e foarte activ.
”Mi s-a părut interesant fenomenul. Am descoperit în ultimii ani o lume cu oameni deosebiți și care pun mult suflet în ceea ce fac, care se simt bine, și care aleargă nu doar pentru ei ci și pentru alții”, spune Ștef, în timp ce aleargă constant, parcă fără efort, chiar dacă nu se deplasează foarte repede. ”Cunoscînd foarte bine situația în sistemul medical românesc, am decis să sprijinim Hospice Casa Speranței, care oferă astfel de servicii paliative. Ajutorul nostru, oferit prin intermediul alergării e mic, dar sunt convins că e bine venit”.
După 2h:03min:27sec, echipa RxRun termină cursa de semimaraton. Cei trei alergători trec simbolic, împreună, linia de finiș. Alți și alți oameni sosesc. Oboseală, dar mai ales o bucurie specială se amestecă, aparent nefiresc, pe fețele lor transpirate.
Să dai viață zilelor rămase
Sunt tot mai mulți românii care, din diferite motive, aleargă. În parcuri, pe stadioane, în pădure sau prin munți. Pentru unii alergarea e o luptă cu timpul, pentru alții o căutare a formei fizice de invidiat, unii au o răfuială cu demonii interiori sau, dimpotrivă, caută o ocazie de integrare socială.
Pe de altă parte, alergarea a devenit și o modalitate eficientă de manifestare a spiritului caritabil. Fenomenul e deja larg răspîndit în țările occidentale unde mai toate competițiile de alergare se asociază cu diferite cauze umanitare. Alergătorii încearcă nu doar să termine o cursă, fie ea mai scurtă sau mai lungă, dar folosesc acest prilej pentru a strînge bani pentru o persoană în suferință, pentru un ONG, pentru o cauză socială.
Aceasta a fost și motivația din spatele ideii doctorului Ștefănel Vlad de a crea echipa RxRun și de a susține proiectele organizației ”Hospice-Casa Speranței”.
”A doua mea specializare este medicina paliativă. Este o specializare care se ocupă cu tratamentul pacienților cu boli incurabile și cu prognostic prost, ideea principală fiind de a îmbunătăți calitatea vieții acestor pacienți”, spune el.
Stăm de vorbă la finalul unei alte competiții de alergare, desfășurată de data aceasta în pădurea Băneasa, de lîngă București. ”Eu mă ocup de cîțiva ani de coordonarea programului pe București de formare a noi specialiști în specialitatea de îngrijire paliativă. Așa că îi cunosc foarte bine pe cei de la Hospice, știu că sunt profesioniști, știu ce greutăți au. E o specialitate care necesită foarte mulți bani, fondurile primite de la Casa Națională de Sănătate nu sunt niciodată suficiente. Medicina e din ce în ce mai scumpă, e o realitate pe care începem să o realizăm cu toții. De aceea, strîngerea de fonduri e o activitate ce se desfășoară continuu”.
De fapt, cei ajutați sunt de fapt pacienții, inclusiv cei ai doctorului Vlad. ”Mulți dintre pacienții mei, după ce îi tratez la oncologie medicală, la radioterapie, ajung să aibă nevoie și de îngrijirile de tip paliativ. Principiul fundamental al acestora este nu de a da zile vieții, ci de a da viață zilelor pe care pacientul le mai are. Mi se pare un lucru foarte important – pe care poate nici noi medicii, care mai tot timpul ne gîndim la tratament, la curabilitate – că nu ne dăm seama că de fapt există și boli care sunt incurabile și pentru care pacienții au nevoie de un sprijin mai complex”.
În afară tratării simptomelor medicale, Hospice oferă și servicii de consiliere, legate de nevoile sociale și psihologice ale pacienților. Sunt pacienți care își pierd serviciul, nu-și mai pot întreține familiile și atunci au nevoie de un asistent social care să se ocupe de diverse probleme domestice (precum primirea pensiei sau a altor ajutoare), au nevoie de sprijin emoțional sau de consiliere religioasă.
Proiectul RxRun a fost creat știindu-se toate aceste lucruri și cît de mari sunt nevoile asociației. ”Am vrut să ajutăm. Orice ajutor, oricît de mic, e întotdeauna bine venit”, spune doctorul Ștefănel Vlad.
”De la început, ne-am făcut un plan. Am zis că vom folosi în primul rînd rețelele de socializare pentru a anunța și promova proiectul, așa că fiecare a pus mesaje pe paginile de Facebook. Am mai trimis mesaje către prieteni. Și spitalul ne-a ajutat, promovîndu-ne pe site și pe Facebook. Apoi, nu în ultimul rînd, am participat la mai multe concursuri de alergare, încercînd și în acest fel să fim prezenți și să atragem atenția asupra activității noastre.
Prin proiectul lor, echipa celor trei cadre medicale a reușit să strîngă suma de 2.200 lei. Și-au depășit targetul inițial cu 200 de lei. Banii au venit în urma a 22 de donații individuale, făcute de prieteni, membri de familie, foști pacienți. Pare puțin, la prima vedere, dar…
Nu doar om, ci galantom
… dar lucrurile se schimbă cînd afli că la Semimaratonul București au fost nu mai puțin de 321 de alergători care au făcut fundraising în mod voluntar cu ocazia acestui eveniment și care au reușit să strîngă peste 175.000 lei pentru diferite proiecte caritabile.
Principalul ”vinovat” pentru acest lucru e tot un alergător. Sau, mă rog, ăsta e doar unul din multele sale roluri asumate. Pe la 25 de ani, Gabriel Solomon se auto-descria drept un ”programator agramat”, pentru că făcea greșeli de ortografie chiar și cînd scria coduri de programare. Greşelile le făcea din grabă şi din lene, semne clare ale tinereţii.
Acum, șapte ani mai tîrziu, a intrat în pielea unui antreprenor de evenimente sportive, punînd la cale nu doar propriile proiecte (are performanțe la alergat 24 de ore pe bandă sau pe scări, printre multe altele), ci și organizînd competiții sau – pe baza abilităților de programator – creînd platforme online precum Galantom.ro.
Lansat acum trei ani (în proiect fiind implicat de la început și Andrei Chirtoc), Galantom este ”o platformă de fundraising pentru organizații nonguvernamentale care aduc schimbare prin proiectele lor”. Nu sunt prea multe asfel de platforme în România, iar Galantom se individualizează prin faptul că e axată preponderent pe evenimente sportive.
O organizație sau o persoană individuală poate să își creeze un cont pe platformă, lansînd un proiect. Așa a făcut, spre exemplu, echipa RxRun. Acolo se ține evidența donațiilor, se vede organizația beneficiară, se pot transmite mesaje.
”Campania de fundraising poate fi un eveniment sportiv, o provocare personală – am avut, spre exemplu, pe cineva care a traversat SUA pe bicicletă -, evenimente ale organizațiilor (întreceri sportive, boardgames, provocări limitate în timp)”, spune Gabriel Solomon. Are un entuziasm molipsitor în voce, e semn că proiectul e unul în care crede. ”Mai avem și evenimente precum <<Dăruiește o zi >>, cînd cadourile clasice de ziua de naștere sunt înlocuite cu donații, <<30 Days Challenge >>, cînd cineva renunță la fumat sau la zahăr, spre exemplu, timp de 30 de zile sau evenimente pe tot parcursul unui an”.
Cele mai susținute proiecte, care atrag cele mai multe donații sunt cele care implică copiii, urmate apoi de cele sociale și cele educaționale. Proiectele de mediu sunt cel mai greu ”vandabile”, asta probabil pentru că sunt proiecte pe termen lung, cu implicații care nu se văd imediat, reiese din datele Galantom.
Fundraiserii sunt destul de diferiți ca vîrstă și profesie, dar au cumva în comun pasiunea pentru sport. ”Circa 80 la sută din campaniile de pe Galatom sunt legate de alergare, ciclism, triatlon, mai rar de munte, asta și pentru că proiectul a pornit ca unul din zona evenimentelor sportive,” spune Solomon.
El a ajuns și la o concluzie interesantă: alergătorii sunt cei mai implicați sportivi în acțiunile filantropice, chiar dacă, bicicliștii spre exemplu, sunt mult mai mulți.
”Eu cred că alergarea te face mult mai responsabil decît mersul pe bicicletă, te face mai atent la cei din jurul tău”, încearcă Gabriel Solomon să ofere o explicație. ”Spre exemplu, e ușor să mergi pe bicicletă 5-10 km, chiar dacă nu ai mai făcut asta din copilărie. În schimb, nu poți alerga imediat 5 km, dacă nu ești antrenat cît de cît. Pentru asta trebuie să muncești puțin. Cred că mai multă muncă te face mai smerit”.
Cum explicația poate naște comentarii, ne întoarcem pe terenul mai ferm al datelor. Cîteva, despre profilul filantropului român, reieșite pe baza experienței Galantom. Astfel, donația medie este de puțin peste 100 de lei, dar în această cifră sunt incluse și sponsorizările, banii veniți de la companii sau donațiile colective. Reiese în cele din urmă că donațiile de la persoane individuale se mișcă în jurul mediei de 55 lei.
”La noi, fenomenul filantropiei nu este încă foarte dezvoltat. Dar lucrurile se mișcă încet-încet, iar noi, prin intermediul Galantom, vrem să și educăm publicul în acest sens. Oricum, creștem…”, încheie optimist Gabriel Solomon.
Datele îl susțin. Spre comparație cu anul trecut, numărul alergătorilor care au susținut – folosind platforma Galantom.ro – o cauză caritabilă la Semimaratonul București s-a dublat (321 față de 160), iar numărul proiectelor beneficiare a crescut de la 20 la 25.
Bani pentru speranță
Ioana e o fetiță micuță și firavă. Primul lucru care îți sare în ochi sunt ochelarii, cu dioptrii foarte mari. Apoi îi vezi zîmbetul, care deși nu e cel mai senin posibil, îi înfrumusețează totuși fața. Are șase ani, dar arată ca un copil ceva mai mic.
A avut neșansa să se nască cu o boală congenitală extrem de rară, sindromul Seckel, caracterizată prin deficit de creștere și retard locomotor.
La sfîrșitul anului trecut a fost adusă de bunica ei la Hospice Casa Speranței. Nu putea să meargă și scotea doar niște sunete simple. ”A”, ”o”, ”i”. Cînd a evaluat-o prima dată, kinetoterapeutul Bogdan Racoviță și-a propus doar să o facă să meargă. Apoi, restul a fi venit de la sine.
”După patru luni de programe de recuperare, toate bazate pe joacă, pe exerciții care îi făceau plăcere, copilul a reușit să facă primii pași, susținută. Nu am urmat un program standard de kinetoterapie, în plus am pus accent pe comunicarea non-verbală, pentru a mă apropia de ea”, spune Bogdan Racoviță. ”Acum nu ne dorim decît să depindă cît mai puțin de cei din jur”.
Ioana este foarte prietenoasă și se lasă luată în brațe de oricine, tînjind parcă după orice gest de afecțiune.
Acum, după aproape șapte luni de ședințe de kinetoterapie – cumulate cu intervențiile medicului specialist și a asistentelor – Ioana merge singură pe distanțe tot mai lungi. A început și să rostească unele cuvinte, ”tata”, ”da”, ”gata”.
Acum, spune Bogdan Racoviță, Ioana nu mai e un caz pierdut, ci doar un copil cu nevoi speciale, care – pe lîngă afecțiune și comunicare – mai are nevoie doar de un tratament non-farmacologic, mai exact de kinetoterapie, masaj și ședințe de psihoterapie.
Toate acestea le primește în cadrul noii secții de pediatrie cu servicii de îngrijire paliativă integrate, deschisă la sfîrșitul lunii mai la Hospice Casa Speranței.
Secția e compusă dintr-o unitate cu opt paturi, un centru de zi, un cabinet de consultații, o sală de stimulare multisenzorială, un cabinet de explorări funcționale, sala de kinetoterapie, Școala HOSPICE (cu activități educaționale concepute individualizat pentru creșterea autonomiei personale și a stimei de sine).
Proiectul a costat circa 610 mii de euro, iar banii necesari au venit în majoritate de la o firmă internațională, dar și din donații individuale, deloc puține.
Campaniile de fundraising – mai ales cele organizate cu ocazia unor evenimente sportive – contează mult mai mult decît te-ai aștepta. Nu există statistici în acest sens, dar Hospice este, se pare, campioană în acest sens printre organizațiile din România.
Numai anul trecut s-au strîns astfel 588 de mii de lei. Cei mai mulți bani, peste 76% (aproape 450 mii lei), au fost obținuți la doar două evenimente de alergare, Semimaratonul și respectiv Maratonul București. Restul, cu ocazia unor concursuri de înot, bicicletă, campionate de fotbal, ba chiar și la un duatlon internațional, pe ruta București-Sofia și retur.
”Sumele strânse de cei care își dedică pasiunea pentru sport cauzei HOSPICE sunt folosite pentru îngrijirea paliativă a copiilor și adulților care suferă de boli incurabile”, spune Cătălin Pruteanu, specialist în comunicare la Departamentul de Fundraising și Comunicare al organizației. ”Cu fondurile adunate în 2015, am putut oferi peste 900 de zile de internare în unitățile noastre cu paturi din București și Brașov, 1470 de vizite la domiciliul bolnavilor și 2940 de participări în centrele de zi”, sună sec cifrele oferite de acesta.
Lucrurile par să evolueze bine și în viitorul apropiat. Anul trecut, 355 de persoane au alergat la Semimaratonul București pentru cauza Hospice, iar la ediția din acest an au fost 408 susținători.
Printre ei a fost și kinetoterapeutul Bogdan Racoviță, altfel un pasionat de sport. A alergat alături de un pacient, la proba de cros a competiției. ”Împreună am decis că putem parcurge cei 3,6 km ai crosului pentru a ne depăși recordurile personale de bunătate (…) Considerăm că fiecare clipă de viață trebuie prețuită”, a sunat mesajul campaniei lor de fundraising, desfășurată tot prin intermediul portalului Galantom. Împreună au reușit să strîngă 230 lei.
Foto: Alex Spineanu și arhiva RxRun
Documentarea acestui articol a fost realizată în cadrul Burselor ARC pentru Jurnalism despre Filantropie, proiect al Asociației pentru Relații Comunitare.
Romanian
English
