Doar o jachetă destul de subțire mă protejează de vînturile reci și temperaturile joase, aici printre dunele din deșertul Simpson. Cerul nu e doar negru, e negru ca tăciunele. Aici va trebui să alergăm.
Nu e nimeni în jur, sunt singur în această zonă îndepărtată a Australiei. Cum pe aici nu e deloc poluare, cerul se vede limpede, împodobit parcă cu o mulțime de mingiuțe strălucitoare. Știți voi, mingiuțe precum acelea din joaca de copil, lipite de-a valma, luminoase însă, pe un carton negru.
Să spui că cerul e minunat e, evident, doar o banalitate. Pot vedea toate constelațiile, pot identifica clar anumite stele și, pentru o clipă, mă simt pierdut, copleșit de imensitatea din jur, insignifiant.
Îmi place alergarea, acest mod simplu, nesofisticat de a te mișca dintr-un loc în altul doar prin forțele proprii. Nu îmi place să alerg repede, dimpotrivă, adesea cred că o abordare mai relaxată a alergării îți oferă mai multe satisfacții.
Aici în Australia, țara care a dat termenul de ”walkabout” (mobilitate temporară, cuvînt provenit de la ritualul tinerilor aborigeni, cu vîrste între 10 și 16 ani, de a face un drum de inițiere, pe jos, și de a trăi în sălbăticie pentru șase luni, ca formă de a deveni adulți), cred că nu e un alt loc mai bun pentru a încerca o cursă ”multi-day”.
Aflat la a patra ediție, ultramaratonul Big Red Run (BRR) este unicul eveniment australian de alergare care se desfășoară pe parcursul mai multor zile, în deșert și pe o distanță de 250 km, călcând pe urmele unor competiții precum Marathon des Sables (Maroc), The Coastal Challenge (Costa Rica) sau Richtersveld Transfrontier Wildrun (Africa de Sud).
BRR a apărut la ideea lui Greg Donovan, care pe lângă palmaresul de alergător este și un fundraiser pasionat și tatăl unui băiat care suferă de diabet de tip I. Acesta este motivul pentru care, încă de la început, BRR și-a propus să strângă bani pentru a contribui la găsirea unui tratament pentru această boală, strângând până în prezent peste 600.000 de dolari australieni. Greg este complet dedicat acestui eveniment și în fiecare zi întâmpină alergătorii la linia de finish, de la primul până la ultimul.
Conceptul BRR se învârte în jurul întoarcerii la un stil de viață apropiat de al strămoșilor aborigeni. Participanții sunt semi-independenți. Acestora le e permis să aducă un bagaj de maximum 14 kilograme, în mod ideal într-un rucsac rezistent la apă. Acesta trebuie să conțină suficientă mâncare pentru toată durata evenimentului, haine de schimb, sac de dormit și izopren.
În timpul alergării concurenții trebuie să aibă la ei un kit obligatoriu în funcție de condițiile meteorologice și un recipient care să poată stoca trei litri de lichide. Organizatorii pun la dispoziție corturi și asigură transportul bagajelor dintr-un punct în altul, spre deosebire de alte competiții cum ar fi, de exemplu, Marathon des Sables.
La acestea se adaugă elemente de confort precum apă caldă, îngrijirea picioarelor de către o echipă de specialiști și asistență medicală permanentă. BRR pune foarte mare accent pe siguranță, locația fiecărui alergător fiind monitorizată pe tot parcursul competiției.
În fiecare dintre primele trei zile ale competiției, concurenții trebuie să alerge pe distanța unui maraton. Ziua a patra presupune parcurgerea unei distanțe de 31 km, iar ziua a cincea este și cea mai lungă: 84 km. Ziua a șasea este pentru recuperare și relaxare, concurenții trebuind să parcurgă o distanță de doar 8 km, fără cronometrare.
Pentru ultramaratoniștii începători, există și varianta de a opta pentru fratele mai mic al BRR, Little Red Run (LRR) care se desfășoară în paralel și acoperă un traseu de 150 km. Buna desfășurare a evenimentului este asigurată de o echipă de voluntari entuziaști și dedicați, care călătoresc chiar și 1.000 km pentru a contribui la organizarea acestei competiții.
Ediția din 2016 poate intra în istorie drept una dintre cele mai memorabile și provocatoare din cauza ploilor torențiale care au început în prima noapte și au continuat pe tot parcursul celei de-a doua zi.
Deși în teorie ploaia este binevenită la o competiție care se desfășoară în deșert, cantitatea mare de apă căzută a dus la inundații iar deșertul s-a transformat într-o mlaștină, făcând deplasarea concurenților și a echipei de suport imposibilă.
Din acest motiv, tabăra nu a putut fi mutată după a doua zi, iar competiția a fost suspendată pe durata celei de-a treia zi. Organizatorii au făcut un efort remarcabil de a reconfigura traseul pentru zilele 4 și 5, iar ziua petrecută în tabără a fost una pe care alergătorii și-o vor aminti deoarece au avut ocazia să se cunoască mai bine în jurul focului sau muncind cot la cot pentru amenajarea taberei.
În ciuda condițiilor nefavorabile, putem vorbi însă de performanță. Vedeta acestei ediții a fost campioana ediției 2015 a Marathon des Sables, Elisabet Barnes. Ea s-a distanțat semnificativ de competitori în prima zi, câștigând prima etapă. Scenariul s-a repetat și în a doua și a cincea zi. Etapa de 84 km a fost una dificilă, întrucât concurentul aflat pe a treia poziție, Andy Dubois, a încercat să forțeze ritmul în speranța că astfel îi va învinge pe Elisabet și pe Jamie Hildage, aflat pe locul al doilea la acel moment.
Strategia sa nu a avut însă rezultatul scontat, Andy Dubois fiind în cele din urmă devansat de Elisabet Barnes, care a câștigat primul loc la mai bine de 30 de minute distanță de locul al doilea.
Grija pentru participanți, traseul bine ales, precum și atmosfera de poveste create de focuri de tabără, spectacolele nocturne, cerul înstelat, muzica, râsete și nopți răcoroase la adăpostul corturilor au făcut din BRR 2016 o experiență de neuitat, mulți dintre participanți exprimându-și dorința de a se întoarce și la anul.
Dincolo de competiția strânsă pentru primele locuri, pentru ceilalți participanți cursa a fost una de alergare, mers, supraviețuire, durere și tenacitate, așa cum se întâmplă de obicei la evenimentele de anduranță.
Cea mai mare calitate a BRR este capacitatea sa de a răspunde unei game largi de nevoi și de a oferi un traseu care poate fi dus la capăt de orice alergător, indiferent de viteză sau nivelul de performanță.
Eu zic că nu trebuie uitat faptul că, pînă la urmă, cel mai important “mușchi” pentru a duce la bun sfârșit un ultramaraton este creierul, iar atunci când o cursă, fie ea și de 150 sau 250 km este câștigată de minte, picioarele și plămânii o vor asculta.
Ian Corless este fotograf și alergător. Mai multe detalii despre proiectele lui găsiți pe www.iancorless.org.
Romanian
English
