Domnilor, și dacă veverițele sunt purtătoare?
[Viorel Ghiță – Grizon]
Ieri am scos la alergat ultima pereche de adidași. Ultima cumpărată, vreau să fie clar, nu cum m-a întrebat un prieten, acum vreo lună despre mașina mea:
”Câți kilometri are?”
”Cam 150.000”, i-am răspuns eu.
”Și tu câți ani ai?”
”Atâția” am spus eu. Mulţi, cifra exactă n-o dau, că aude Doamna Corona că sunt aproape de grupa de risc maxim și vine la ușa mea cu prietena ei, anorexica aia în pelerină, care cară peste tot cu ea o coasă.
”Aha…!” a zis prietenul, și apoi a tras o concluzie, am crezut eu, tâmpită: ”Înseamna că este ultima mașina din viața ta…”.
În condiţiile actuale nu mai pare chiar aşa de tâmpită.
Deci, cum spuneam, aveam în casă o pereche de adidași Adidas noi, nepurtaţi, pentru că mi-am luat un abonament la World Class, asta din cauza serviciului meu foarte încărcat. Eram așa de ocupat că nu aveam timp nici să mor… dar acum, dacă o să fiu nevoit, îmi fac timp.
Așadar, voiam ca pe bandă să fiu prezentabil. Până la urmă n-am mai fost nici măcar prezent.
Imediat după ce am plătit la World Class echivalentul în bani al unui echipament complet de alergare la Polul Nord, cu sanie și cîini cu tot, s-au închis sălile de gym, lucru care m-a cam destabilizat moral.
Și, de necaz, am scos în parc ultima pereche nouă-nouţă de pantofi de alergare. Ultima cumpărată.
Nu era neapărat necesar, mai am adidași, dar așa cum n-am avut norocul să alerg cu ei pe banda de alergare, după cum merg lucrurile în piaţă s-ar fi putut să nu mai apuc să alerg cu ei deloc.
Ei bine, am apucat.
Mă rog, aveau impresia că alerg doar cei câțiva moșnegi (unii mai tineri ca mine) care se furișau pe alei pitiți pe după măști și pe care reușeam cu greu să-i depăşesc…
Tinerii alergători, când treceau pe lângă mine ca fulgerul, întorceau capul ca să se dumirească dacă eu chiar merg sau doar stau pe loc cu un picior în aer.
Și cum mimam eu alergarea, tropăind pe alei mândru de pantofii mei scumpi și arătoşi, m-am accidentat.
Mușchiul solear de la piciorul stâng. Pe lângă gemeni. Durere subită, ca de crampe, apoi oprire, văicăreală, masaj. Probabil piciorul meu stâng nu era obişnuit decât cu călcături ieftine şi noii pantofi l-au înfricoşat.
Mi-am amintit imediat legea de bază a accidentării: niciodată să nu alergi pe durere. Oare există vreun alergător care să fi respectat această lege plină de înțelepciune?
Mă îndoiesc. Nu poţi să zbori ca un vultur printre nori şi într-o secundă să accepţi că ai devenit vierme, râmă sub pământ. Mai tragi de tine, poate printr-o minune trece. Să nu mai credeţi în minuni. Nu trece.
Am mai tras vreo 4 km de gemete şi oftaturi, până la maşină. O să mă ţină vreo săptămână sau două. Și astfel, după ce plecasem de-acasă revoltat pe eventuala interdicție de a alerga în parcuri (în Italia s-a emis deja), am revenit adept convins al prudenţei maxime.
Domnilor, și dacă veverițele sunt purtătoare? Staţi mai bine acasă!
Romanian
English
