Ce îți rămîne de făcut cînd începi să consideri maratonul un obiectiv prea simplu? Sau cînd o cursă de ultra-maraton (cel puțin 50 km de alergare) sau un Iron Man par floare la ureche? Una dintre soluții este să începi să îți rafinezi suferința…
Cel puțin așa pare că preferă să facă unii oameni – deloc puțini – care aleg să participe la competiții în care nu doar trebuie să alerge prin noroi, ci și să treacă prin flăcări sau să se tîrască pe sub garduri de sîrmă ghimpată. Sau să escaledeze panouri metalice, garduri înalte, să meargă pe frînghie etc.
Aceste „competiții” – fie că se numesc Mud Runs, Spartan Races sau Warrior Dashes – nu reprezintă ceva nou, însă sunt evident tot mai populare. Conform unui articol recent din USA Today, numai anul acesta la diferite competiții de acest gen au participat circa un milion de oameni. În Canada, Marea Britanie, Europa de vest numărul lor este de ordinul zecilor de mii.
Ce îi determină să facă așa ceva? E vorba, întîi de toate, de o modalitate de a se descărca de stresul cotidian, printr-un efort fizic ce liniștește. Este apoi nevoia normală de aventură, de competiție, de depășire a propriilor limite sau de testare a camaraderiei (pentru că, cel mai adesea, aceste concursuri se desfășoară în echipă).
Nu în cele din urmă, e la mijloc și satisfacerea unui instinct ancestral, animalic, instinct de luptător. După cum spunea cineva, citat de revista Outside, cînd participă la astfel de concursuri cu obstacole se simte ca într-o bătălie, numai că aceasta se desfășoară fără gloanțe.
În ceea ce mă privește, numesc aceste trăiri „sentimentul de porcușor al ființei” și îmi recunosc nevoia de așa ceva, chiar dacă nu am trecut prin experiențe extreme.
Nu la fel pare să facă însă porcușorul din fabula de mai jos, care refuză să iasă din propria carapace….
Romanian
English