Info general

Omagiul meu postum lui Kim Jong il

Alerg.ro decembrie 19, 2011

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Îmi place să mă despart cu un zîmbet de toate lucrurile sau situațiile care m-au marcat, inclusiv de cele negative. Așa că, mai acum un an, am decis să încerc să alerg un maraton în Coreea de Nord. Da, există așa ceva, e chiar un maraton cu tradiție, recunoscut de IAAF (forul internațional), dar e drept că acolo participă doar atleți din țările vecine și prietene acestui bastion comunist. 

Ar fi fost, după cum spuneam, o formă de a spune adio spectrului care mi-a marcat copilăria și adolescența, dar și o modalitate de a călători în timp, de a retrăi senzații, de a vedea spații și locuri ce stau sub semnul umbrei. Și totul s-ar fi întîmplat, credeam eu, sub semnul unui zîmbet în alergare.

Dar n-a fost să fie.

Știam în principiu că regimul de la Pyongyang (sau Phenian, dacă doriți) nu este chiar prietenos cu oricine încearcă o vizită acolo, dar am zis să încerc. Legal, mai întîi.

Primul pas. Am verificat dacă există ambasadă a Coreei de Nord în România și care sunt condițiile de obținere a vizei. Am făcut rost de un număr de telefon, am sunat-sunat-sunat și, în cele din urmă, o voce nu tocmai amicală mi-a spus că nu oferă informații la telefon, dar oricum să trimit o solicitare de viză. “Pe e-mail se poate?”, întreb. “Se poate”, mi s-a răspuns.

Așa că m-am executat. I-am scris un e-mail Excelenței sale, domnului Ha Pyoung Guk. Politicos, ceremonios chiar, atît în română, cît și în engleză. Nici pînă în ziua de astăzi nu am primit vreun răspuns.

După ceva vreme am zis totuși să revin cu un telefon. Și mi-am propus să fiu insistent. Sună-sună-sună. În sfîrșit, cineva răspunde.

“Bună ziua”. “Ambasada Republicii Coreea de Nord?”, întreb, încercînd să fiu cît mai scurt. Sunt însă imediat corectat. Îmi vorbește o voce de bărbat, vorbind tărăgănat românește, cu accent amuzant și mici greșeli. “Aici este Ambasada Republicii Populare Democrate Coreene”. Vocea e fermă, nu lasă loc de interpretări. “Da, da, știu, îmi cer însă scuze, am preferat variant scurtă a numelui”, spun oarecum încurcat.

Aștept o reacție. Nimic. Vocea cea fermă nu mai spune nimic. Trec secunde bune. Decid să încep să îmi pledez cauza.
“Numele meu este Marian Chiriac”. Aici vorbesc tare și îmi rostesc numele cît mai clar cu putință. “Sunt jurnalist și alergător amator. V-am trimis un mail în care solicitam ajutorul dvs pentru a putea participa la maratonul din aprilie de la Pyongyang. Nu știu dacă l-ați primit, dar am zis să vă sun”.

Știu sigur că mă ascultă cineva, deși e tăcere lungă și grea la celălalt capăt al telefonului. “Alo, bună ziua, mă auziți?”

Liniște iarăși, secunde bune. „Da, da”, răspunde în cele din urmă vocea, care nu mai e acum deloc fermă, doar moale. Iarăși liniște. Tac și eu.

„Ahaaaa”, se aude în cele din urmă. “Marian”. Numele mic mi-l rostește corect vocea, dar apoi trîntește brusc “Chirilă?”. Simt că își notează numele, așa că îl repet, rar, aproape pe litere. Încerc să nu mă impacientez.

“Și e jurnalist la dvs?”
“Da”.

“Aaahaa”.
“Unde?”
“Sunt jurnalist independent, colaborez printre altele cu Hotnews.ro”.
“Ahaaa”. Vocalele sunt lungite foarte mult.

Simt că vocea nu are habar despre  Hotnews, despre maratonul la care vreau să particip, dar eu îi explic în continuare, atent, cu amănunte. Iarăși obsesivul “aahaaa”.

Dar surprinzător, la un moment dat: “Să vedem, să verificăm dacă se organizează și anul ăsta”.

Eu turui continuu, iar în timp ce vorbesc mă gîndesc cum să mă mai bine înțeles.

“Să vin la dvs la ambasadă pentru a obține informațiile necesare?”

“Vom vedea noi”. “Vă vom căuta la telefon”.

Dictez cît se poate de atent numărul de telefon. Sigur l-a notat corect, însănici pînă în ziua de azi nu am fost sunat.

După o vreme am schimbat strategia. Am căutat o agenție de turism internațională care organizează călătorii în Coreea de Nord. Mi-au răspuns imediat, însă trebuia să îmi obțin singur viza în România, dar erau sceptici că îmi va fi acordată ținînd cont de faptul că sunt jurnalist. În plus, nu credeau că am să pot lua startul la cursa de maraton, ei organizau doar tururi de vizitare a monumentelor oficiale comuniste. 

O vreme am continuat să sper, am aflat că cel mai ușor obții viza dacă ești investitor dispus să arunci cu bani pe acolo, am luat apoi legătura cu reprezentanți ai Partidului Comunist Român, ei fac des vizite în Coreea de Nord, ba am aflat chiar modalități de intrare semi-legală în țară. În cele din urmă am zis totuși să aștept zile mai bune.

Moartea liderului nord-coreean Kim Jong il e un astfel de moment de cotitură. Nu se știe încă dacă țara își va deschide granițele, dacă va deveni mai prietenoasă. Eu continuu să sper că voi alerga un maraton la Pyongyang.

Comments

comments