Cursa de la Sitges sau cum am învățat că nu e gata până nu se termină cu totul
Alerg.ro
ianuarie 17, 2012
E 7 dimineața.
Îmi ia puțin timp până sa-mi aduc aminte când am spus ultima oară propoziția asta. Merg cu pași mici și repezi pe un bulevard din Barcelona, înfrigurat, cu spatele aplecat, si cu fesul tras bine peste urechi. Alături de mine e colegul meu de apartament, Alfredo Salgado Torres, un tânăr mexican, doctorand în economie. E întuneric și din când în când dăm peste grupuri mici de oameni, care par a se întoarce de la o petrecere reușită.
de Bogdan Stamatin
În câteva cafenele angajații spală pardoseala, acompaniați de șuierul de presiune al aparatelor de espresso, care-mi trece prin urechi direct până-n centrul nervos, de unde o dorință numită cofeină mă amețește ușor. Nu e însă timp pentru cafea, pentru că ne grăbim spre gară. Mergem să alergăm în cursa de 10 kilometri, de la Sitges, un târgușor de aproape 30 de mii de oameni, la 40 de kilometri de Barcelona.
Odată ajunși în gară însă, liniștea contemplativă a ultimei jumătăți de oră se sparge, și parcă suntem treziți pentru a doua oară. Lume peste tot, lumini puternice. Căutăm buimaci peronul de la care pleacă trenul nostru și, odată așezați în el, ne punem pe trăncănit, doar-doar n-om adormi. E ora 8 deja. Cursa începe la 10:15, dar punctul de colectare a numărului de concurs și-a chip-ului se închide la 9:30, așa că n-ar strica să ajungem ceva mai devreme. La precis 8:36 trenul nostru oprește în prima stație. N-o știm. Concluzia e fierbinte și iritantă: nu ne-am urcat în trenul bun.
Coborâm cu ochii cât cepele. Alfredo e nedumerit: cum naiba, că doar scria Sitges pe peron? Suntem într-un orășel necunoscut, e înnourat, frig și parcă stă să plouă. Cursa pare brusc improbabilă și aproape că-mi simt corpul tremurând de bucurie, la gândul că azi scapă de nebunia asta recentă, cu alergatul, și poate ajunge înapoi acasă ceva mai repede. În același timp mă înfurii, ce naiba fac dacă n-am azi cursă, ce-i zic lui Marian de la Alerg.ro, căci doar i-am promis un material nou?
N-apuc să mă enervez cum trebuie însă, pentru că din gară, precum un stol de păsări exotice, iese un grup de vreo cinci-șase cucoane, pe la patruzeci și ceva de ani, care mai de care îmbrăcate în culorile nu tocmai discrete ale echipamentelor de alergat, vesele și țipătoare. Îmi întorc capul spre Alfredo, la timp să-i întâlnesc privirea izbăvită. Douăzeci de minute mai târziu suntem în Sitges, după ce-am aflat de toate problemele, maratoanele alergate si microfracturile de la picioarele cucoanelor ce ne-au salvat. Eliberator!
Anul acesta alergarea de la Sitges a strâns un maxim istoric de sportivi, de 4.500, parte datorită șarmului de stațiune mediteraneană al orășelului, parte datorită renumelui Festivalului anual de film. Specializat în principal în pelicule fantasy si horror, festivalul de la Sitges are o tradiție de aproape 50 de ani și chiar atrage nume mari: Tarantino, Lynch, Greenaway sau Cronenberg. Așa că nu mică ne-a fost mirarea când, ajunși la ora 9 pe faleza orașului, toate cafenelele de pe malul mării erau pline ochi de alergători relaxați și zâmbitori, picior peste picior, întinzându-și gâtul cu ochii închiși către soare. Un fel de cremă burgheză a sportivilor, să zicem.
Ne aliniem la start, cu chip-urile la șireturi. Cursa e împărțită în două. Unii aleargă la 10 km, altii la jumătate de maraton. Eu și prietenul mexican alergăm la 10. E prima dată când alerg împreună cu cineva, și nu pot să zic că mă simt tocmai confortabil.
De aceea convin cu Alfredo că fiecare dintre noi e liber să fugă în ritmul propriu, urmând a ne regăsi la final. Oricum, știind că tipul se antrenează rar și se miră tare când aude c-am alergat și 20 de km, mă gândesc c-un rânjet malițios că o să-l depășesc fără probleme. În plus, el însuși prezice că se va merge la pas cel puțin o dată în cursă. Victoria potențială, deși meschină, mă gâdilă plăcut.
Se dă startul, lumea aplaudă, domnișoarele țipă ca la concerte, e o răcoare excelentă, iar soarele mormăie printre nori. Cât ai clipi, Alfredo o ia la sănătoasa… măi să fie, zic, cu atât mai bine, să vezi ce leșină ăsta la jumătatea drumului. Nu pot să trec însă peste nenorocita de senzație de competitivitate, și deja am un ghimpe mic în coaste, gândindu-mă enervat că asta ar fi chiar bună, să scoată mexicanul un timp mai bun.
În același timp, îmi aduc aminte de cuvintele lui Haruki Murakami din cartea dumisale despre alergat, în care făcea vorbire despre cum unul din principalele motive pentru care îi place să alerge este că concurența e doar cu propria ta persoană. O afirmație cu care rezonez la rândul meu. Concurența mă defocusează, iar în cazul de față nu mă lasă „să-mi fac meciul”. Așadar, vreau nu vreau, încep să alerg și eu tare.
Motiv pentru care, pe la kilometrul 6, de unde de-obicei „dădeam a patra” și stăteam liniștit, acum parcă nu pot s-o mai scot din viteza a doua. Greu și asudat, ajung în ultima parte a cursei, ce se desfășoară pe străduțele din centrul orașului. Lumea aleargă repede, sunt mulți spectatori pe margine și la geamuri, aplauze multe și încurajări. Mă înviorez, e iarăși minunat și știu iarăși de ce-mi place alergarea. Gândesc că poate chiar și cu motorul stricat, tot l-am depășit pe mexican cumva, și trag tare pe final pentru timp. Trec linia pe care scrie 10 kilometri, moment în care intervine clasicul bucluc, care devine o tradiție personală.
Fie dintr-o inocență rarisimă, fie dintr-o crasă lipsă de contact cu realitatea, trag concluzia că e finalul cursei. Văd că lumea continuă, însă mă gândesc că or fi doar cei care aleargă la 20 km. Trag pe dreapta, opresc cronometrul, 53 de minute, scot telefonul, și fac poze-n stânga și-n dreapta. Sunt un înger de intenții bune cu mintea unui copil de zece ani.
Văd peste drum, după un gard, un stand cu apă pentru concurenți, și mă duc la adăpat. Un domn mă oprește și se burzuluiește în catalană. Deduc că-mi spune să alerg mai departe, însă nu mă dau bătut. Îi spun, nu, nu, domnule, eu am alergat la 10 km. El nu și nu, bombăne să alerg. Eu nu și nu, dumneata nu știi ce vorbești. Intru totuși la îndoială, reintru în cursă, și după câteva sute de metri constat cu groază că domnul avea cât se poate de dreptate, iar finișul era cu 500 metri mai departe.
Bineînţeles, la punctul de întâlnire, amicul Alfredo trona relaxat, cu un minunat timp de 50 de minute pentru întreaga cursă. Am strâns zdravăn din dinți, am zâmbit și l-am felicitat. Speedy Gonzales…
P.S. Vă aștept și pentru scrisoarea următoare, în care voi povesti și ilustra cu ceva mai multe fotografii cum mă antrenez să nu intru în alte buclucuri în cursa de jumătate de maraton, de pe data de 26 februarie, din Barcelona. Buena suerte!
Bogdan Stamatin e redactor al site-ului de muzica www.wetpaper.ro și creator al serialului online “Important”, în care oameni obișnuiți răspund unei întrebări obișnuite: “Ce e important?”. Puteți urmări episoadele primului sezon la adresa what-is-important.tumblr.com și puteți susține proiectul pe facebook.com/important.videoshow
Romanian
English
Ai … Doamne, Doamne!