Info generalStiri pe fuga

De ce ar trebui reinventat Zatopek….

Alerg.ro iulie 5, 2012

FacebookTwitterLinkedinPinterest

“Cursa a început normal, fără incidente de start. Toate privirile erau ațintite asupra lui Zatopek, avide, acaparatoare, hotărâte să nu scape nimic din ceea ce se întâmplă, pentru a putea povesti, peste ani și ani, despre acest eveniment, așa cum vor fi povestit cei care l-au văzut pe Lindbergh sau pe Nijinski.

Zatopek avansa în mijlocul plutonului. Nu era nevoie de binoclu pentru a-i descoperi fața schimonosită de efort. Și nimeni n-a părut surprins când un alergător blond a început să se detașeze de plutonul  care avansa calm și sigur pe el, deoarece în mijloc se afla cel mai bun alergător din toate timpurile. Apoi, distanța dintre cel evadat și pluton a început să crească.

Dar stadionul a continuat să nu-i acorde atenție, nu era pentru prima oară că un alergător obscur încearcă să-și creeze iluzii sau, măcar, să atragă atenția, mai ales într-o cursă în care aleargă și Zatopek.

Spectatoriii din tribună s-au uitat pe program abia când alergătorul cel blond ajunsese să aibă un avans de 50-60 metri prin fața <<scării>> cronometrorilor. Atunci ne-am dat seama că alergătorul se numește Vladimir Kuț (…)

Se aude clopotul ultimului tur. Kuț, înviorat, trece peste tabla de șah a <<sosirii>>. Zatopek e încă în turnantă. Și, totuși, ceva se întâmplă. Kuț o simte și el, deoarece întoarce capul mereu, ca înotătorii care vor să respire. Parcă s-a micșorat….

Ba nu! E o iluzie, desigur. Brațele lui Zatopek bat aerul, ca ale boxerilor. Chipul i se schimonosește înfiorător. E imposibil să nu te gândești la o criză de ficat. Dar, deodată, ca prin miracol, alergarea lui devine frumoasă. E iarăși o iluzie, îmi dau seama, dar distanța se micșorează, asta e sigur, pentru că se vede.

Întreg stadionul e în picioare. A trecut din nou de partea omului care încearcă imposibilul. <<Za-to-pek, Za-to-pek>>!. Distanța se micșorează ireal. Mai sunt o sută de metri, dar Zatopek mai are de recuperat 30. Nu mai e cu putință. Scandările continuă, mereu mai repezi, mereu mai repezi. Acum Zatopek zboară. E pentru prima oară când îmi dau seama că porecla  <<omul-locomotivă>> nu e doar un joc de cuvinte. (La patruzeci de metri de sosire, Kuț mai avea un avans de peste zece metri). Sunt cele 4-5 secunde în care stadionul, în delir, nu-și mai crede ochilor. Zatopek trece primul linia de sosire.”

Era vara anului 1953, iar la București, pe stadionul Republicii (care acum nu mai există) aveau loc campionatele internaționale de atletism ale României. Tribunele erau arhipline, mii și mii de oameni, căci pe atunci atletismul încă nu pierduse lupta cu celelalte jocuri sportive, devenite între timp favoritele televiziunii. Jurnalistul Ioan Chirilă, din al cărui volum, “Viața la puls 200“ am preluat fragmentul de mai sus, avea să vadă atunci – după cum spune în carte – cel mai frumos și mai dramatic spectacol atletic la care avea să ia parte în cariera sa.

Zatopek contra Kuț, în proba de 5.000 metri avea să fie nu doar o înfruntare între un titan (primul, triplu campion olimpic) și un debutant (peste doi ani, însă, Kuț avea să devină dublu campion olimpic la Melbourne) ci și o dispută care a avut toate detaliile unui adevărat spectacol: dramatism, suspans, efort dus la extrem, atitudine și sportivitate.

Cu aceste imagini în minte, imagini care mi-au animat ani buni în copilărie, m-am dus astăzi la campionatele naționale de atletism ale României. Desigur, știam că nu aveam să trăiesc astfel de momente, însă am sperat cel puțin la un spectacol cât mai interesant.

Timp de o oră și mai bine am urmărit proba de 10.000 de metri, atât la masculin cât și la feminin. Fetele au luat startul primele. În fața unor tribune goale-goale, nouă atlete au alergat douăzecișicinci de ture de stadion, mult mai lungi probabil decât de obicei, sub soarele năucitor. Cursa nu a avut istoric, a fost dominată categoric, de la un capăt la altul de Mihaela Prunduș (36 ani, CSU Cluj), care a câștigat cu un timp de 35min:40sec:40. Prunduș este maratonistă, având printre altele un loc 12 la cursa de la Osaka de anul acesta și îndeplinind baremul B de calificare la JO (nu face însă parte din lotul care va merge la Londra).

Cam la fel s-a desfășurat și cursa băieților, cu singura excepție notabilă că de data aceasta a fost mult mai mult zgomot pe lângă pistă. Susținători și prieteni ai unora dintre concurenți (nu e un secret, cei mai mulți de prin Ro Club Maraton!) au strigat frenetic și colorat (<<Înmoaie mâinile, înmoaie-le>>, se auzea la un moment dat), au aplaudat, au suflat într-o vuvuzelă de ocazie, ba chiar au și zdrăngănit insistent dintr-un clopot birmanez.

Așadar, și la băieți a câștigat tot un semi-profesionist (nu știu cum altfel s-ar putea defini statutul unui atlet care se chinuie să trăiască din sport), Nicolae Soare, 21 de ani, de la Știința Bacău. Și el a dominat clar cursa, cap-coadă, încheind cu un timp de 30min:23sec:27. Și aici, ca și la fete, rata abandonurilor a fost mare, singurul vinovat fiind căldura.

Așadar, a mai fost o ediție a campionatelor naționale ale României (mă rog, urmează să se încheie mâine, dacă e să fim scrupuloși). Una desfășurată tot în anonimat deplin, fără spectatori, fără să fie în atenția presei, cu rezultate modeste. Departe de vremurile de altă dată. Și acum, ca și atunci, pasiune și efort există, ar mai fi însă nevoie de spectacol. Și, evident, de multă muncă. Altfel spus, ar cam trebui (re)inventat Zatopek.

Rezultatele de la 10.000 metri sunt disponibile aici.

Comments

comments