Percepția mea asupra timpului se dilată, alergarea ia un pas mai lent. Pentru o clipă nu mai trebuie să ajung nicăieri, sunt deja acolo.
În loc să alerg pe str. Câmpului sau pe Calea Mănăștur, două dintre cele mai aglomerate străzi ale Clujului, o cotesc pe străduțele de lângă cimitir, unde vâjâitul mașinilor dispare. Intru în campusul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV), unde accesul auto este restricționat și respir mai adânc. Sunt protejat de cacofonia străzii datorită copacilor, ierbii, pârâului și din cauza densității zidurilor și clădirilor amenajate cu gust. De când am descoperit traseul, îl repet săptămânal, dimineața.
Alerg spre strada Mărginașă pe care alergătorul de ultra-maratoane, Zsolt Kovacs, o folosește la antrenamente pentru diferența mare de nivel. Str. Mărginașă este, probabil, cea mai înclinată a orașului. După ce urc strada nu o cotesc la stânga ca să cobor spre căminele din Hașdeu ca Zsolt, ci prefer aleile pietonale mai liniștite ale Parcului Iuliu Prodan, dintr-un material compozit care permite scurgerea apei fără să se noroiască pietonii. Apoi, intru pe cărarea din cimitir care coboară din Zorilor spre Mănăștur.
Drumul e de pământ, îmbinat cu pietriș și zgură, mai ok pentru că se pot ocoli șocurile coborârii de pe aleea asfaltată și cu trepte care zăngănesc alergătorul la fiecare pas. Dintre toate traseele de alergare din oraș, cel descris de mine imită cel mai bine tipicul concursurilor montane și are avantajul aleilor pietonale pe jumătate din parcurs.
Turul pe care îl fac are vreo 4 km (str. Urcușului-Govora-Campus-str. Mărginașă-str. Gh. Dima-Parc Prodan-Cimitir în jos-înapoi la str. Urcușului). Iar o tură prin părculeț are vreo 630 de metri.
Sunt, desigur, și dezavantaje. În week-end, campusul e închis. Iar lipsa accesului în parc dinspre Mănăștur ori Hașdeu descurajează potențialii alergători sau oameni care vor să se plimbe. Apoi, parcul nu are gândită o cărăruie din pământ care să amortizeze șocurile treptelor, motiv pentru care am văzut foarte puțini alergători în parc.
Militez pentru amenajarea a cât mai multor spații verzi, grădini urbane și parcuri nu pentru că aș dori cu ardoare să exprim anumite valori legate de sănătate, ori o dezvoltare urbană echilibrată și un acces egal și liber la spații publice. Sunt importante aspectele astea, dar oarecum secundare. Miza mea e mai intimă.
Nu de a umple aceste posibile spații verzi cu semnificații, servituți și utilități, ci de a le goli, de a le de-semnifica, de a permite joaca ori tihna și meditația în preajma lor.
Orice cercetare urbanistică ia în calcul o relaționare rațională între ceea ce e construit și spațiul în care nu se construiește, arată Jaqueline Morand-Deviller în Le Droit de L’Environnement: „Vidurile au aici aceeași importanță ca tăcerile în muzică. Ele sunt indispensabile pentru armonie și pentru respirație, adică pentru viața însăși”.
Spațiile vidate la care mă refer devin, în mod paradoxal, cu atât mai raționale cu cât sunt mai indeterminate. De aceea, și pașii mei intuiesc traseul, nu îl fixează, îl schimbă și îl repetă în funcție de bucuria alergării. O fugă fără ceas, fără performanță, fără obiective. O fugă de un sine prea plin, orgolios și competitiv, așa cum cvasi-admirația actuală pentru leadership ne învață să fim. Sunt în continuare un eurocentric, activ, impulsiv și sangvinic, dar dorința se astupă cu o contrapondere zen a anulării ego-ului, a absorbirii ego-ului de către copacii, pământul și chiar de crăpăturile asfaltului din jur.
Sunt în proces, fără un traseu prestabilit, purtat de vânt, atent la pământul pe care îl pășesc, senin la fețele pe care le văd. Nu mai trebuie să ajung undeva anume.
Arhitectul Jan Gehl descrie în Viața între clădiri. Utilizările spațiului public într-un discurs simplu, tenace și lipsit de podoabe literare ori ideologice cum în „spațiile în aer liber de calitate mediocră, vor avea loc doar activități strict necesare”. Însă un spațiu va trece de dimensiunea sa strict funcțională, de tranzit, și va deveni spațiu public doar atunci când „locul și situația vor inspira oamenii să se oprească, să stea, să mănânce, să se joace”. În zonele cu trafic mixt, în care zgomotul depășește 60 de decibeli, discuția poate avea loc doar grăbit și frânt, în pauzele din trafic, astfel „conversațiile normale devin aproape imposibile”.
Din nefericire, în Cluj, ca în multe orașe din țară, numeroase baze sportive, parcuri și spații verzi au fost privatizate după 1989, accesul interzis, multe zone de acest fel fiind ocupate de clădiri în exces. În volumul colectiv Cluj-Napoca în proiecte. 50 de ani (1960-2010) coord. de Eugeniu Pănescu, Vasile Mitrea, principalul susținător al Parcului Est (sau Între Lacuri), cel mai mare parc propus al orașului, notează, în eseul bogat ilustrat Spre un sistem de spații verzi, că „din cele 12 proiecte [de parcuri din perioada comunistă propuse de dânsul] materializate în teren, 8 sunt în curs de dispariție!”.
Mai sunt și excepții de la regula ocupării spațiului într-o proporție cât mai mare, ca Parcul Iuliu Prodan, de 3 hectare, deschis de primărie la o înțelegere cu USAMV în urma unei inițiative personale. Parcul în pantă se pretează pentru amatorii de sporturi montane, iar păduricea de conifere și foioase umbrește și împrospătează locul.
Rășina împresoară trecătorul obișnuit cu gustul gri șobolan al orașului. Când mă apropiam în alergare de copaci simțeam o aromă cu valențe terapeutice, asemănătoare cu senzațiile din bucătărie când mă aplecam deasupra aburilor vreunei oale în care pregăteam o supă pe care o condimentam cu mirodenii. Rășina e sinestezică, mireasma ei se depune mai întâi pe piele, apoi pătrunde corpul și imprimă un ritm suav alergării. Percepția mea asupra timpului se dilată, alergarea ia un pas mai lent. Pentru o clipă nu mai trebuie să ajung nicăieri, sunt deja acolo.
P.S. 1: Fotografii de Apai Emese, căreia îi mulțumesc.
P.S. 2: O scrisoare deschisă pentru o deschidere mai mare a campusului USAMV poate fi găsită în fanzina slicker: http://www.slicker.ro/2014/02/13/parcul-usamv-propus-de-s-o-s/
Romanian
English