Am alergat duminică prima dată cu Matei, băiatul meu, în cărucior. La 9 luni. Aș fi alergat mai repede, dar tot Clujul a devenit un șantier irespirabil de la nașterea lui Matei și este în continuare așa, pe unele porțiuni.
A fost o eliberare să pot alerga pe un asfalt neted, deși există destule zone cu borduri înalte, fără rampe sau înclinații potrivite. Sper să facem mai mulți părinți sesizări pentru înclinații line între trotuare și stradă.
Mă întreb cum se descurcă persoanele cu dizabilități la noi. Am devenit conștient de dificultăți doar de când plimb copilul cu căruciorul. N-aș lăsa diriginții de șantiere fără un scaun cu rotile de testare. Și cred că recepția lucrărilor de modernizare a străzilor, trotuarelor ori a clădirilor ar trebui să se facă nu doar din perspectiva unei persoane în scaun cu rotile, ci efectiv dintr-un astfel de scaun pentru a testa cât de eficiente sunt reparațiile.
Dincolo de problemele cu bordurile, m-am bucurat să străbat în fugă cu Matei aproape jumătate din oraș, de unde stau dintr-un capăt al Mănășturului, aproape de str. Mehedinți și pădurea Făget, până în Parcul Central. Am alergat vreo 12-13 km.Erau destui trecători și alergători care îmi zâmbeau.
În România, sunt prea puțini alergători cu căruciorul pentru că nu sunt condiții. Trotuarele sunt ocupate de mașini, nu doar bordurile sunt dificile, iar adesea sunt de o calitate proastă. Ritmul meu a fost cam încet, dar nu prea conta. Singura problemă e că în ultima parte Matei nu mai vroia să stea în cărucior și se cerea în brațe. Așa că am întrerupt mișcarea câteva minute ca să îl plimb în brațe.
Dar cel mai bine îmi pare că așa putem alerga în trei, în familie, cu Ioana, chiar dacă fuga e mai atentă la stradă și mai lentă.
Așa cum am alergat cu Matei, îmi doresc să testez alte modalități de alergare. De pildă, nu înțeleg de ce ne divizăm timpul într-atât de mult încât devenim sufocați de sarcini și responsabilități separate. Fără să reușim să integrăm aceste ocupații diferte și să facem o trecere mai proaspătă între ele.
Adesea, alerg cu un ghiozdan. Adidașii de alergare sunt negri, sobri, deși rar găsesc complet închiși la culoare, și îi pot folosi la alte activități. Îmi pun cămașa în ghiozdan, blugii, scot o pereche de iegări sau pantaloni scurți care nu ocupă spațiu și dau drumul la alergare din locul unde aveam treabă înainte. Iar acasă ajung mai relaxat.
De aceea, îmi pun întrebarea cum se poate recrea, poate din alt material, vechiul echipament sportiv din perioada interbelică sau de la începutul secolul XX, cu o cămașă polo, pantaloni mai eleganți și lejeri, cu curea și de ce nu am putea face switch-ul mai ușor și mai elegant de la sarcinile de zi cu zi la cele recreative.
Romanian
English