Se întâmpla în dimineața cu pricina să fiu undeva în Sicilia, cu familia. De cum am ajuns și am văzut drumul care pleca de pe plajă și șerpuia în sus pe dealurile din jurul Taorminei am știut că în prima dimineață acolo voi alerga pe el.
Am aflat de la hotel că drumul duce în Castelmolla, un sătuc unde voi găsi niște ruine ale unui castel. Tot potrivit celor de la hotel, priveliștea către Etna, dintre ruinele acelui castel, merită neapărat văzută. Hmmm, se putea să fie ceva mai ofertant?
Probabil orice alergător a simțit într-o dimineață emoția trezirii, când ai lui încă dorm liniștiți, apoi ieșitul tiptil din casă și sentimentul dulce al apartenenței la o castă de nebuni frumoși. Parcă te simți un pic mai viu, recunoscător lumii că te îndură și că te alintă… Parcă înțelegi că deși te rupi în dimineața rece de lângă familia ta, ei sunt zâmbetul ființei tale… Hai că iar mă apucă accente de sentimentalism, doar când îmi aduc aminte de ”trăirea” mea de atunci.
Oameni buni, drumul din Taormina spre Castelmolla este ireal. Nu este deloc tehnic (alergi pe asfalt), nici foarte solicitant (total ascent cam 500m pe maximum 10km). Mi s-a părut însă fabulos. Prin urmare, și ca să nu o mai lungesc, cum am ajuns înapoi în cameră, am simțit nevoia să scriu o poezie. Nu pot spune că mă pricep la așa ceva, deci în mod sigur nu este vreo realizare deosebită din punct de vedere artistic. Va doresc însă tuturor trăiri similare la alergări!
De ce mai dorm?
Hai, trage de tine
Apa mării deja strălucește
Devenim iar lumină
Soarele se hlizește
Vreau să alerg
Cum să mai dorm?
Sunt singur, ai mei dorm curat
Gândul meu rămâne cu ei
Și încep să alerg, obosit de-atâta stat.
Castelul e-n sus, eu voi fi regele
Satului simplu ce râde-n vulcan
E mult de urcat, prea mult înserat
În bătăile inimii de-ncoronat.
O să pot să mă-nving, să urc în castel?
O să pot să ajung cât mai sus azi în cer?
Marea cu soare ajunge la mine,
Curge din plinul de-atât de frumos
Iese prin pielea mângâiată duios
Îmi curge din ochii înecați de-atata soare
Îmi picură-n buzele arse și-amare.
Ajung la castel. Am învins! Sunt regele trist
Și mandru și singur al sinelui meu
Satul cel simplu tace timid
Marea mă mângâie, soarele-mi râde
Castelul e singurul sobru și demn
Vulcanul e acolo, vrea să-nțeleg
Să am grijă de voi permanent și etern.
Notă: Autorul trăirilor exprimate mai sus a preferat să rămână anonim.
Romanian
English
