Întîmplarea face să fi fost solicitat să promovez un nou concurs, care va recompensa pe acei sportivi cu talent de povestitor. Sau poate invers? pe povestitorii buni, dar și cu talent sportiv.
Așadar, sunteți poftiți să relatați aici „Cea mai faină experiență a mea la un concurs din 2011”. Povestea nu trebuie să fie nici prea lungă, nici prea scurtă (între 100 și 1000 de cuvinte), dar în schimb musai să fie bine scrisă, amuzantă și instructivă. Se acceptă texte care au mai fost publicate. Prin concurs se înțelege orice competiție oficială de alergare, duatlon, triatlon, înot.
Nu aveți prea mult timp de gîndire, căci textele se primesc pînă pe data de 15 decembrie, ora 23:59.
Eu o să aleg povestea care îmi place cel mai mult, iar cîștigătorul va primi un Race Pack de la www.nutricult.ro (geluri și băuturi pentru o cursă de 4 ore).
Apoi, același text va intra în Marea Finală, unde va concura alături de alte articole publicate pe mai multe site-uri partenere (lista e mai jos). În perioada 18-24 decembrie, pe pagina de Facebook a companiei Nutricult se va organiza un nou concurs, iar textul ce va strînge cele mai multe voturi primește un Marathon Pack, un tub de Zero citrice, un tub de Nuun și batoane energizante și de recuperare. Adică un set complet de la nutricult.ro.
Site-urile partenere la acest concurs sunt: www.silviumartin.ro, www.mihaibaractaru.com, www.nomad-team.ro, www.club-orca.ro, www.treisporturi.blogspot.com, www.bogdanantohe.ro, www.frunzeanu.wordpress.com, www.gabrielsolomon.ro, www.alexandrudiaconu.com
Și ca să nu ziceți că eu nu am avut experiențe faine în competițiile de anul acesta, vă invit să citiți cum am trăit eu triatlonul „Fără asflat”, de la Vama Veche.
„Extremiștii” din Vama Veche
Apă rece-rece. Vreme închisă și un soare zgîrcit, apărut oricum cu întîrziere. Pante, nisip care zgîrîie. Și apoi mult, mult noroi. De fapt o clisă lipicioasă, întinsă pe mîini, pe față. Vorbe grele, chipuri asudate, obosite, dar în cele din urmă luminate de o bucurie interioară. La prima vedere, destul de ciudați acești oameni. Vorba cîntecului: apucați de streche. În Vama Veche.
1
Aproape tremur. E destul de rece afară și continuă să plouă, chiar dacă mărunt. Încerc să mă încurajez. Să intru sau nu în apă? Apa mării e rece, să tot aibă doar vreo 11-12 grade. Și ar trebui să înot 500 de metri. Cinci sute!!!. Picioarele îngheață repede, simt ace în oase și mușchi după doar cîteva secunde în apă. Nu, nu pot, nu vreau să fac asta. Cred că la fel gîndesc toți cei din jurul meu. Ne încurajăm unul pe celălalt, „hai că se poate, o să fie bine!”, dar de fapt ce e în sinea noastră…
Norocoșii au costum de neopren. Un material care te protejează de apa rece și îți asigură și flotabilitate. Am și eu unul, de împrumut, însă îmi acoperă doar pe jumătate mîinile și picioarele. Privesc îngrijorat spre cei cîțiva care vor să înoate doar în costum de baie. Cinci sute de metri, în apă rece!!! Oh, nu. Și am mai și plătit să fac asta…
Nici nu aud cînd se dă startul. Țîșnesc și eu în urma celorlalți. Mă duc oare ca vita la tăiere? Nu mă gîndesc prea mult la asta, dimpotrivă, mă simt oarecum eliberat și încep să urlu. Țip. Fac precum indienii apache care atacă un fort apărat de o mînă de pionieri ai vestului sălbatic. Chiui a descătușare.
În primă fază nici nu simt apa rece. Abia după cîteva secunde mi se taie respirația. Încerc să mă liniștesc, să respir regulat. Ar trebui să și înot. De fapt, dau din mîini și picioare, într-un soi de bras adaptat la condițiile vitrege, dar înaintez greoi. Nici măcar nu bag capul sub apă.. Mă gîndesc să mișc cît mai energic din brațe, ca să nu simt frigul. În jurul meu e multă agitație, spumă albă de la corpurile ce agită apa.
Apă pe care nu o mai simt chiar atît de ostilă. Dau tot mai viguros din mîini și picioare. Iese un crawl cam chinuit, însă evident avansez. Trec de a doua baliză. Mai e puțin. Bat apa, de parcă aș vrea să mă răzbun pe ea. Obosesc tot mai evident, simt asta, dar nu mai poate fi mult, ajung la mal. Am scăpat…
2
Acum ar trebui să înceapă proba de alergare. Cea care îmi e cel mai la îndemînă, unde mă simt în largul meu. Alergarea, 
bijuteria mea. Numai că sunt cam amețit. În țarcul de schimb nu găsesc locul unde mi-am lăsat echipamentul. Caut bezmetic, în dreapta, în stînga. Nu înțeleg ce se întîmplă. Unde mi-e echipamentul?
Trec minute bune (așa am simțit atunci, acuma cred însă că au fost doar niște secunde lungi) și noroc cu o voce de prieten care mă ghidează. Gata, îmi găsesc încălțările. Sunt însă plin de nisip. Mă șterg puțin pe picioare, dar degeaba. O să am mult nisip în adidași. Văd lîngă mine casca de biciclist. Cu un gest reflex o pun pe cap, mă îndrept spre bicicletă, o cobor de pe rastel și dau să plec. Noroc cu o altă voce care îmi spune: “nu e bine, acum trebuie să faci alergarea”. Hmmm. Poate că dacă aș fi fost cu mintea mai limpede aș fi rostit niște vorbe grele. Așa, mă simt precum un mecanism pus pe automat. Pornesc la drum.
Alergînd, încep să îmi revin. Gata, îmi simt corpul, pe mine mă redau mie însumi. Alerg, alerg. E reconfortant, depășesc continuu. Încurajez pe toți prietenii întîlniți pe traseu, bat cuba. E bine. Nu simt porțiunile de noroi, nu mă deranjează iarba încîlcită, nisipul mării îmi pare un fleac, nu forțez. Cinci kilometri de alergare pe teren variat, ca o regăsire.
3
Pe bicicletă îmi place, dar nu mă simt în mediul meu natural. Bicicleta e pentru mine un corp străin, ale cărui nevoi și pretenții nu le înțeleg mereu. Merg des pe bicicletă, doar în oraș, rezolv treburile curente, așa că asta înseamnă biciclit aproape zilnic, nici 10 kilometri.
Aici e altceva. Ar trebui să parcurg 35 de kilometri pe teren accidentat. Termenul accidentat capătă însă înțelesuri noi. E noroi mult pe drumul de țară ce pleacă din Vama Veche și ar trebui să ducă la Hagieni. După ploaia continuă de azi noapte drumul din pămînt bătătorit – printre lanuri, pe dealuri, prin sate – s-a transformat într-o clisă lipicioasă. Noroiul acaparează totul. Se insinuează pe roțile bicicletei, se urcă pe tine, îți intră în ochi, în nas, parcă ar vrea să te înghită.
Sunt pe undeva pe la mijlocul unei coloane de oameni care șerpuiește bezmetic pe cîmpurile Dobrogei. Unii merg pe biciclete, dar înaintează numai cîțiva metri. Coboară și cu obidă și febrilitate încep să îndepărteze noroiul de pe roțile, din mecanismele bicicletelor.
Apoi împing la bicle. Asta, în limbaj de specialitate, se cheamă push-bike. Dar nimeni nu se ocupă cu astfel de finețuri. E vremea strînsului din dinți, a efortului de a mai avansa un metru, încă un metru, de a scăpa din noroi. Și e vremea înjurăturilor groase.
Deși e multă adrenalină și destui nervi în jurul meu, mă simt foarte liniștit. Chiar îmi place. Exersez din nou sentimentul de porcușor al ființei. Evident, nu vreau să mă împrietenesc cu noroiul, dar nici nu îl simt ostil. Îl îndepărtez cînd e cazul, nimic mai mult. Adopt și o tactică inedită. Decît să mă chinui să merg pe bicicletă, mai bine o împing prin iarbă, prin lanurile de grîu, pe unde e mai puțin noroi, și alerg pe lîngă ea. Avansez destul de repede.
După vreo 10-12 kilometri de noroaie, drumul devine practicabil. Se merge din nou tare, pe biciclete. Cine poate, desigur. Eu mă simt bine, pedalez egal, sunt atent la pietre și coborîri, în rest trag cu coada ochilor la frumusețile din jur. E o pace senină, atemporală prin satele pierdute prin cîmpurile Dobrogei.
Nu peste mult timp vine și linia de finiș, pe malul mării. Noroi din cap pînă în picioare, o stare de oboseală, dar mai ales multă bucurie.
Romanian
English
“Step by step”…e melodie din copilarie sau un sfat bun de urmat in viata. Cand stii ce vrei in viata (nu conteaza ce, important e sa vrei “acel ceva” si nu doar sa te impiedici de el) ai rabdarea si motivatia sa “o iei pas cu pas” pana in “varf” sau pana poti spune ca “ti-ai depasit limitele”. Astfel, ai posibilitatea sa te bucuri “de fiecare pas” si iti pastrezi fortele pentru a continua.
Alerg de cca 12 ani, dar nu am reusit in 11 ani sa fac (adica sa”alerg”), ce am reusit intr-un singur an. Cu toate acestea pot spune ca am “luat-o pas cu pas” in ce priveste alergarile. Dar fara pic de organizare, pregatire, echipament etc.
In 2011 am alergat mai mult decat credeam ca poate alerga un om normal intr-un an; am incercat nenumarate distante si variante (stafeta, echipa, concurs pe munte, in parc, pe pista, 2 maratoane in 2 zile etc). Am avut si momente de epuizare si mici dureri (in timpul verii), dar mi-am revenit in toamna: antrenamente mai serioase / numeroase PB-uri / clasari tot mai bune / o dorinta nebuna de a alerga tot mai mult si inca multa energie ramasa. Intrebat intr-un interviu pentru “Men’s Health” ce planuri de viitor am, unul din raspunsuri a fost: “ultramaratoane”. Si NU doar pentru ca imi doream sa “incerc altceva”, ci pentru ca ma simteam pregatit si in plus, imi parea a fi urmatorul pas in drumul spre “depasirea limitelor”.
Tot in aceasta toamna m-am simtit mai aproape si de actiunile caritabile. M-am bucurat ca am putut contribui material, dar si prin alergare la “cauzele umanitare”. Fiind inca in Italia, dupa Maratonul de la Torino, am aflat cu bucurie (bucuria venea din cel putin 3 motive) despre initiativa colegului de club, Stanislav Georgiev (Stan) de a realiza o cursa de 70 de KM de la Ploiesti la Bucuresti, cu scopul de a strange fonduri pentru Fundatia Hospice – Casa Sperantei. Care ar fi acele motive de bucurie? Primul l-ati ghicit fara indoiala – aveam ocazia sa alerg primul ultramaraton (e drept, nu intr-o competitie; dar tocmai asta era partea cea buna). Al 2-lea: scopul acestei alergari era unul caritabil. Si al 3-lea motiv: virusul alergarii e atat de puternic, incat fara sa mai alerg ceva intru intr-o stare asemanatoare depresiei.
Am primit toate informatiile necesare de la Victor Vlad. Am cerut sfaturi despre alimentatie de la Serban si mi-am pregatit “drapelul” (desi nu sarbatoream inca Ziua Natioanala”). Aveam sa “petrec “o zi de lucru” – prelungit chiar pe DN1.
http://florinsimion.com/blog/?p=841
Ajuns la locul de intalnire, am intalnit fete zambitoare (majoritatea necunoscute), care aveau sa arate la fel si la finalul zilei. Startul alergarii era programat la ora 7, la Ploiesti. Durata estimata de Stan:9-11h. “Pregatirea sufleteasca” pentru cei 70 de Km ne-a oferit-o (mie, dar si colegilor sai de stafeta: Victor Vlad si Fane Oprina) Dl. Adrian Iancu, cu povestile sale haioase si o incredibila pofta de viata si mai ales de alergat.
La Ploiesti, la una din sucursalele Unicredit, am fost imtampinati cu multa caldura de reprezentatii bancii. Am primit chiar si chip-uri, cativa norocosi au incapat si in tricourile Hospice si iata-ne in strada, unde baietii de la Hospice au improvizat un Start (Felicitari! Chiar nu ma asteptam!). La inceput am fost in jur de 10 oameni, insotiti de Gabi Solomon pe bicicleta. Alergarea prin oras (am plecat practic in sens invers, pentru a realiza distanta propusa) a fost una foarte placuta, iar povestile au inceput sa “curga”. Trebuie sa remarc inca de la inceputul alergarii energia extraordinara a Dnei Tania (energie pe care ne-a transmis-o si noua).
Aventura adevarata avea sa inceapa odata cu intrarea pe Centura Ploiesti (de la Metro spre Barcanesti). Inghesuiti intre parapeti si camioanele ce vajaiau pe langa noi, alergam in sir indian. Aerul rece, zgomotul seselei si zorii zilei creau o atmosfera pe care nu o mai intalnisem pana atunci . Se crease chiar si un spirit de grup (care nu a tinut pentru toti, pana la final), desi povestile ne grupau si ne regrupau pe rand, in grupuri de 2 alergatori. Mai mult, alaturi de noi erau inimosii baieti de la Hospice si ceilalti insotitori. Prima surpriza ne-au oferit-o undeva pe la km7-8 unde (pe langa apa si fructe) ne asteptau acolo cu cartoane pe care erau scrise numele celor care alergau:
Vremea tinea cu noi, iar pana sa ne dam seama deja bifasem 20 de Km. Eram deja pe tronsonul Ploiesti-Bucuresti. Ritmul era unul scazut (undeva sub 7min / Km), insa Stan incerca sa ne tempeteze si mai mult (undeva la 7:30/km). Aici aveau sa intervina ceea ce am numit mai devreme “pas cu pas”. Incepeam sa realizam ce inseamna o alergare de 70 de Km, dar evident abia la final puteam sa aflam cu adevarat. Dar ca sa ajungem pana acolo, era musai sa ne pastram energia. Pauzele s-au dovedit a fi vitale; nu aveau rolul de a ne scoate efectiv din ritm asa cum ma asteptam; nu simteam mare nevoie de apa, in schimb am dat iama in mierea lui Adrian (Sa-ti Dea Dumnezeu Sanatate!)l in schimb, muschii se blocau putin (mai cu seama de la frig).
Pe aceasta prima parte (si nu numai) am avut placerea sa ma intretin la vorba cu Fane Oprina. El isi propuse sa alerge ultima parte de Stafeta (dupa Victor si Adrian), dar a tinut sa fie alaturi de Stan si in prima parte. Pana la Km 35 m-am simtit foarte bine. De fapt nici nu am simtit ca am alergat. Dar alaturi de noi, 2 intre baieti se aflau la cea mai lunga distanta alergata in viata lor (tot respectul meu!). In contrast cu relaxarea mea, pofta de vorba a lui Fane sau buna-dispozitie a lui Adrian, Stan era foarte concentrat si incerca sa reziste acestei dure incercari.
Inainte de cursa, stabilisem sa alergam in grup; dar pe parcurs am incercat sa fim mai mult de atat si anume sa-i oferim tot sprijul lui Stan. Dupa o perioada de “hai sa alerg in ritmul meu” (care nu parea chiar ritmul potrivit pentru o cursa de 70 de KM), mi-am revenit in fire (de fapt m-am temut sa nu cedez) am revenit la grup (care intre timp se subtiase). Am revenit la “pasi marunti” / la strategia “pas cu pas” sau mai bine zis, km cu km. Distanta maratonului am parcurs-o in cca 5h20. Eram inca bine, dar starea sufleteasca era alta. Nu mai eram relaxat, ci mai degraba emotionat. Si daca tot am amintit de emotie, am avut parte de o noua supriza foarte placuta (din pacate nu mai stiu la ce Km) si anume intalnirea cu colegul Vio (Vasile Iordache), care mi-a oferit pe loc un masaj foarte bine venit.
Placerea de a alerga nu e intotdeauna suficienta pentru ultradistante, insa suportul celorlalti e salvator. Incurajarile si zambetele echipelor tehnice imi faceau foarte bine la moral (Le multumesc din suflet!). Cu toate ca nu erau intotdeauna de bine, chiar si claxoanele le resimteam ca si incurajari. Chiar daca o parte din cei de la inceput au mai facut pauza, la grup s-au alaturat alti temerari (Ex: colegul de club, Petrisor).
In mare parte din distanta am purtat tricoul Hospice, dar l-am imbracat si pe cel al RO CLUB MARATON. Iar pentru a colora putin peisajul, am alergat si cu steagul Romaniei (ca un fel de avantpremiera pentru Maratonul Reintregirii Neamului Romanesc). Am reusit astfel sa-i smulg un zambet lui Stan si sa ofer cadre interesante pentru camera de filmat si pentru aparatele foto (Multumesc fetei care a facut poze cu camera mea!).
Dupa KM 50 deja ma simteam victorios. Alergasem deja cea mai lunga distanta din viata mea, dar bucuria adevarata era data de alergarea in grup (o mana de oameni ce-i drept), un grup care demonstra ca se poate face ceva deosebit, cu mare efort fizic, dar cu o si mai mare daruire sufleteasca.
Undeva inainte de Baneasa, am avut o noua supriza, un grup maricel (cca 15 persoane) de sustinatori ai lui Stan. Astfel, ultimii cca 8 KM (dupa calculele mele) au devenit mult mai usor de parcurs. L-am regasit si pe Gabi Solomon. El a stat tot timpul cu ultimul alergator (se pare ca in acel moment, eu eram ultimul). A avut si o serie de ghinioane (cauciucuri sparte) si ca sa fiu sigur ca are intraadevar o zi proastra, i-am prilejuit si o cazatura fulgeratoare pe trotuar (scuze Gabi).
Finalul a fost unul frumos: am fost aclamati ca niste adevarati eroi, am facut poze, iar Stan a avut puterea sa spuna cateva cuvinte. Printre altele a spus” Running is cheap”. Iar eu completez spunand ca alergarea naste bucurii nepretuite.
Nu s-a mentionat la final, dar am avut bucuria personala, ca eu, Stan si Bogdan Ilie sa fim singurii alergatori (din cei cca 30) care au parcurs intreaga distanta (Felicitari Stan! Felicitari Bogdan!). Am apreciat mult faptul ca Dna Tania ne-a incurajat si ne-a multumit (de mai multe ori pe parcursul celor 70 de Km) pentru sprijnul acordat lui Stan.
RUN For Intensity of Life a fost ocazia perfecta pentru implinirea unor dorinte, pentru “mici bucuri” al vietii, pentru a face ceva ce putini cred ca pot face. Dupa cei 70 de Km m-am simtit ca dupa o tura de parc. Adica deloc obosit (desi inante de cursa am dormit doar 3 ore). Incheiasem o zi speciala “de lucru”. Speram sa imi revin la timp, pentru Maratonul Reintregirii. Am ramas suprins placut sa primesc atatea felicitari, dupa acest RUN. Le multumresc tuturor pentru sprijin.
Cred ca ar mai fi foarte multe de povestit. Poate ca cele mai frumoase amintiri si cele mai importante trairi raman in suflet. “Pas cu pas” am ajuns sa iau startul in primul meu UltraMaraton si tot “pas cu pas” l-am dus pana la capat.
http://florinsimion.com/blog/?p=841
https://picasaweb.google.com/101831109556541277076/RUNForIntensityOfLifeNovember25th2011?authkey=Gv1sRgCPeylZXj39SzJQ
Titlul articolului: RUN for Intensity of Life – Ploiesti/Bucuresti (70Km) – 25 Noiembrie 2011
Ziua cea mare.
E foarte greu sa descrii o experienta precum maratonul. E ca si cum as incerca sa ii explic unui surd ce inseamna muzica.. Maratonul se traieste doar.
In ultimele 3-4 zile nu am avut timp sa ma sperii sau sa stau pe ganduri ca nu o sa fac fata primului meu maraton.
A avut grija sotia sa ma alerge prin tot Istanbulul si asa am uitat de el. Dar m-am revansat si eu cand am fost sa imi iau echipamentul de concurs si am alergat-o si eu un pic.
Picioarele au fost in regula dar simteam de cateva zile o durere surda si mica in quadricepsul drept. Era constanta si imi era frica sa nu se agraveze in timpul maratonului. Parca stiau ce urma sa se intample.
Eram emotionat cand am simtit toata vibratia de la expozitie. Mi-am luat numarul, cipul de cronometrare, rucsacul si tricoul si am inceput sa ne plimbam prin expozitie. Am fost si le-am inscris si pe fete(sotia (Elena)) si o prietena(Dana) care ne-a insotit in Istanbul) la cursa populara ce urma sa se desfasoare tot duminica.
Ne-am intalnit si cu prietenii, am mancat paste am mai glumit un pic si fiecare s-a retras sa se pregateasca pentru a doua zi.
Toata ziua am baut apa, cred ca pe undeva pe la 4 litri. Ultima masa a fost la expozitie pe la ora 16. Seara am mai ciugulit 3 bucatele de baclava si am mai bagat niste apa. Bineinteles ca m-am trezit de vreo doua ori sa ma duc la toaleta, dar in rest a fost o noapte linistita.
Alarma a fost la ora 6 AM. M-am uitat pe geam… ploua. M-am gandit ca o sa fie la fel ca la Bucuresti, ploaie…..si la Bucuresti am facut o impresie buna pe ploaie.
M-am echipat la fel ca in Bucuresti, cu tricou cu maneca scurta si colanti 3 sferturi( ma gandeam sa iau colanti lungi– bine ca nu i-am luat), am mai mancat ultima bucata de baclava(portia Danei), am fost din nou la toaleta si am plecat impreuna cu fotograful personal (Elena) catre Hagia Sofia, locul de unde ne luau autobuzele sa ne duca la start.
Pe drum am avut si o problema cu necesitatile fiziologice, mari de data aceasta. Am gasit un bar deschis, unde m-a pus sa si platesc 1 Lira. Pana m-am dus eu sa iau lira de la Elena, un mosulica care nu stiu de unde a aparut mi-a ocupat toaleta. Si a stat, si a stat, si nu mai iesea si deveneam din ce in ce mai nervos.
Ce credeti ca facea? Isi aranja parul in oglinda…. timp de 5 minute. Ma rog…
La start m-am intalnit cu Marius, Elena(cealalta Elena –sora-mea), Maslina si Dan. Radu era iar in intarziere. L-a sunat Marius. Nu raspundea. L-a sunat sora-mea. La fel. Hai Raduleeee raspunde ca pierzi autobuzul.
Intr-un final a raspuns. Dormea. A prins ultimul autobuz spre locul de start. Cica ii zicea ceva constiinta ca ar trebui sa se trezeasca dar el nimic. Living on the edge!!! A mai avut si o mica aventura cu masina in drum spre Istanbul si inapoi, dar il las pe el sa va povesteasca.
Langa Hagia Sofia stand la coada pentru autobuz
Inca veseli
In sfarsit la linia de start. Lume multa, elicoptere deasupra capului, nebunie totala. Unii se incalzesc, unii stau zgribuliti, altii nerabdatori, ce mai o multime de oameni pestrita si gata sa se arunce asupra podului peste Bosfor. Printre ei si fetele noastre.
Maslina si Elena
Eurasia Maraton este singurul maraton din lume unde se alearga pe doua continente Asia si Europa. La cursa populara erau 70 de mii de oameni inregistrati.
Noi ne-am pozitionat mai in fata sa nu trebuiasca sa depasim prea mult. Calculasem un ritm de 5:40min/km sa fiu in target de sub 4 ore. Am plecat in grup compact dar dupa pod Elena a ramas in ritmul ei. Eu cu Dan, Marius si Maslina am continuat . Dupa primii 2 km am schimbat tactica si am stabilit un 5:30min/km. Cand ma gandesc acum la rece , cred ca cel putin pentu mine a fost decizia castigatoare. A fost cu siguranta si pentru restul, Maslina stabilind un record personal cu 40 minute mai bun decat singurul ei maraton alergat la Atena.
La kilometrul 5 eram cu 30 secunde in urma fata de targetul meu revizuit de 3 ore si 52 minute. Aveam un tampon destul de mare de 8 minute pana la 4 ore astfel incat eram destul de relaxat.
Toti ne simteam foarte bine desi maratonul din Istanbul are cateva pante destul de consistente si deja urcasem 2 dintre ele. Oamenii ne incurajau de pe margine, ma rog mai mult pe Maslina care avea o rochita super-tare, dar eu nu am tinut cont ca pentru ea erau cele mai multe incurajari asa ca mi le-am insusit.
La un moment Dan a ramas in urma si au mai ramas doar cei 3 muschetari, eu, Marius si Maslina si am alergat in aceasta formatie pana la kilometrul 26.
Am trecut pe langa o multime de obiective turistice pe care le vizitasem cu cateva zile in urma. Palatul Dolmabahce, turnul Galatei, podul Galatei, moschea noua, bazarul cu mirodenii, zidul vechi al Istanbulului, biserica bulgareasca fiind doar cateva dintre ele. Mai povesteam cate ceva, mai beam o gura de apa la statiile de hidratare, mai glumeam pe seama rochitei roz a Mihaelei(Maslina). Din cand in cand unul dintre noi se uita la ceas si spunea… mai incet ca iar alergam repede.
Pana la kilometrul 25 am mers ceas, 5:28min/km-5:35min/km. Perfect. Toti se simteau bine. Dar cand am ajuns la kilometrul 26 Marius a incetinit un pic si la fel si Maslina. In minutul urmator in mintea mea a fost o lupta extrema. Sa raman cu ei si sa termin clar peste 4 ore sau sa ma despart si sa incerc sa termin sub 4 ore.
Fiecare avea ritmul sau si imi era frica sa raman cu ei si sa cedez total dupa 35 kilometri.
Ma simteam destul de bine, durerea de quadriceps era acolo dar nu ma deranja prea tare asa ca mi-am zis in gand” Astazi alergi cat de bine poti, pentru asta te-ai trezit 5 luni la 5 dimineata” le-am urat spor la alergat si am plecat singur.
Ne-am mai vazut o data eu pe la kilometru 30 si ei la 28 si de atunci am ramas singur cu gandurile mele, cu temeri si durere, dar cel mai important cu speranta ca pot sa termin primul meu maraton.
Totul s-a desfasurat foarte bine pana la kilometrul 38, adica mai bine decat ma asteptam. Eram in target pentru 3 ore si 52 minute. Aveam pe mana scris timpii intermediari pe care trebuia sa ii am la kilometrul 35 si 40 si eram cu 15 secunde avans fata de timpul intermediar la kilometrul 35.
De la kilometrul 38 s-a rupt firul. NU pentru ca nu mai puteam alerga, eram acolo pe val, ci pentru ca mintea mea nu mai putea sa analizeze spliturile, nu mai puteam nici macar sa ma gandesc ca ma dor muschii ca dracu.
Eram blocat intr-un singur gand. Ca nu o sa termin sub 4 ore. Imi aduc aminte ca ma uitam la ceas din 100 in 100 metri si chiar daca acum imi dau seama ca eram mult peste tot ce alergasem eu vreodata, si ca viteza si ca distanta, eram speriat si pierdut. M-a salvat tot un mosulica pe care l-am prins din urma pe la kilometrul 39.
O sa imi aduc aminte toata viata, mi-a zis ” Stop looking at the watch. You’re almost there. Enjoy the ride”
Era suedez, avea 62 ani si era la al 45-lea maraton din viata lui. A terminat la cateva secunde dupa mine. Incredibil.
Atunci a fost ultima oara cand m-am uitat la ceasul meu. Am ridicat privirea si ca sa uit de durere si de efort am inceput sa numar vapoarele din port. Am numarat 26. Sunt sigur ca nu am fost singurul si ca unii dintre alergatori ma vor contrazice, vor zice ca erau 30 de vapoare.
M-am descurcat foarte bine pana la kilometrul 40.5, chiar eram mandru de realizarea mea. Imi tot ziceam: inca 1600 de metri. Astea sunt intervale pe care le faci normal cu 4:30min/km. Da-o dracu de treaba ca asta e home-run. Hai tragi si tu un pic sa dai bine in poze.
Si la kilometrul 41 a venit dealul de final. Desi stiam de el, ma plimbasem pe acolo cu 1 zi inainte, il analizasem, il alergasem un pic sa vad cum e de inclinat acum dupa 41 de kilometri parea un fel de munte insurmontabil.
Recunosc, dupa 100 de metri de alergat sontac am inceput sa merg. Nu ma mai interesa in cat timp termin, daca ma depaseste cineva, cel mai important era sa ajung in varful dealului la linia de 100 metri de finish unde terenul era plat.
Si cand eram demoralizat o mana m-a batut pe spate prietenesc. Era prietenul meu mosulica. M-a ajutat extrem de mult cand m-a incurajat din nou.
Am inceput sa alerg din nou, incet, incet..un pas inaintea celuilalt, calculat si mi se parea ca nu mai ajung la finish. Uiteasem si de timp si de ploaie si de frig si de durere. Singurul gand era ca o sa termin in sfarsit.
Si au venit si ultimii 200 metri de alergare dreapta. Am tras acolo, cat mai puteam eu sa trag. Cu toata fiinta mea. M-am bucurat de bucuria oamenilor care ma aplaudau. Mi-au dat lacrimile de fericire.
Le-am vazut si pe Elena si pe Dana care ma strigau, le-am facut cu mana, mi-au facut poze si atunci am vazut panoul cu timpul oficial. 3 ore:55minute:05 secunde. Am tras si mai tare. Am terminat in 3 ore 55 minute si 35 secunde. Extraordinar. Terminasem un maraton. 42.198 km.
Mandru ca am terminat primul meu maraton
Maratonul in cifre
Eram aiurit. Voluntarii mi-au pus o plasa in mana si m-au trimis la masaj. Habar nu aveam in invalmaseala aia unde sunt corturile cu masajul si putin imi mai pasa de el. M-am dus langa puiu(sotia) sa-i asteptam si pe ceilalti.
Imi tot zicea ca sunt vanat de frig, ploua dar nu mai conta. Aplaudam si strigam cat puteam eu. Stiam deja cat de mult m-a ajutat pe mine.
Au venit toti, rand pe rand, Mihaela(Maslina) prima, apoi Radu, Marius, si Elena. Dan a avut o problema cu crampele si a trebuit sa termine mai devreme.
Am mai stat sa aplaud si sa ma bucur de atmosfera dar deja eram inghetat, plouat si vanat. Am fost luat cu forta de puiu si dus la hotel.
Zgribuliti de frig: eu cu folia pe mine, Elena si Marius
Seara ne-am intalnit cu totii intr-o cofetarie cu o gramada de specialitati turcesti. Testul suprem a fost urcarea unor scari pana la etajul superior. Doamne ce ma mai dureau quadricepsii. In rest eram bine si fericit.
Am ras , am rememorat maratonul. Nici nu trecuse o zi si deja ma gandeam la urmatorul maraton.. 3 ore si 30 minute. La Paris pe 15 aprilie.
La cofetarie. De la stanga: Dana, Elena-puiu, eu, Tata lui Marius, Mama lui Marius, Marius, Mihaela-Maslina, Dan, Radu, Elena-Sora-mea
Concluzia: Pentru mine maratonul a fost o etapa spre constientizarea sinelui, un fel de purificare si o remodelare a vointei. Am devenit independent. Mi-am reanalizat limitele atat fizice cat si psihice, le-am depasit si le-am intarit. Am invatat ca un tel se realizeaza cu sacrificiu, cu multa vointa si implicare si ca este mai important drumul decat destinatia.
http://cristianbostina.blogspot.com/2011/10/cu-trei-in-fata-maratonul-eurasia.html
Buna, iata si textul meu. nu am pus numele echipei in speranta ca se vor mai regasi si altii in parti din el. A fost o experienta faina. L-am scris dintr-o suflare si apoi am petrecut mai bine de 30 minute sa-l aduc la 1000 cuvinte, ca in jurnalism, ca poate nu e spatiu;-) Mai ca m-a durut. Greu! Am presupus ca daca tot se fac referiri la triatlon pe site n-o sa deranjeze si cele referitoare la mountain biking. Pana la urma este vorba despre sport.
“Ma gandesc sa ma duc la triatlon” ii spuneam eu prin primavara fostului meu prieten
“Oh, Jesus!” A venit raspunsul spontan. Adica era clar, irecuperabila.
Ne despartisem déjà de cateva luni, erau prea multe eforturi sa ne armonizam agendele. Petrecerile dansante de vineri seara pana in zori nu se potriveau cu plecatul la munte la primele ore ale diminetii cu bicicleta sau fara. Nu ca nu mi-ar placea sa dansez… dar cand am avut dialogul asta simplu mi-am dat seama ca pentru mine pasiunea impartasita e mai presus de toleranta si respectul Pentru preocuparile celuilalt, ca proportie. Si in dragoste, si in prietenie. Exista, normal! si momentele fiecaruia, insa ce traim impreuna este ceea ce ne uneste, ne dezvolta, ne inspira, ne duce mai sus, mai jos sau ne tine pe loc, dupa caz. Chiar daca azi mergi cu mine o aluzie discreta ca azi era un nu stiu ce in alta parte pe care l-am pierdut ma va intrista pentru ca nu esti cu mine 100% ci doar din ratiune, toleranta, in fine, ca sa mearga treaba. Doar ca nu merge. Si oricat te-ai controla te dai de gol ca vroiai altceva, altundeva si ca de fapt nu esti fericit(a) asa.
Eu si prietenii din echipa am inceput ca amatori de mountain biking. Daca-mi spuneai acum trei ani cand mi-am luat bicicleta ca o sa merg la maratoane de mtb iti radeam in nas. In 2009 am facut niste plimbari de placere la munte cu ea, in 2010 mergeam la primul maraton, la Geiger. O alegere nu tocmai inspirata pentru primul marathon, dar asta-I alta poveste. Gasca s-a format cumva spontan in jurul pasiunii asteia. Apoi ne-am gandit ca ar fain sa avem si tricouri la fel, sa ne antrenam periodic, sa ne propunem tinte. Cineva spunea ca parca am fi sectanti. Unii au logo-ul echipei pe telefon, altii viseaza la biciclete inscriptionate. S-au impartit rolurile – stim cine vorbeste cu sponsorii, cine face fotografii, cine scrie pe blog, cine face friptura si cine salata dupa antrenament, cine pune biciul pe noi la o tura mai grea, cine ia startul in fata. La competitii noi fetele stam mai la coada la start sa nu mai aud somari disperate pe traseu – “stai pe loc!” Exista si varianta unuia care te ajunge din urma de la tura lunga spusa cu voce groasa de fumator “Servus frumusete!” Pai sa nu zambesti?! (avem cititori de la Tusnad Cycling team?) Si oricat de dotat ai pleca in concurs, tot vine o vreme cand ai nevoie de ajutorul altcuiva. Si daca el este si unul din primii trei cu sanse la podium, nu e din echipa ta, dar se opreste sa te ajute sa rezolvati problema cu supapa aia, cum sa nu te impresioneze? E frumos la maratoane.
In 2010 am mers cu totii la maratoane de mountain biking, in 2011 unii din noi au fost si la triatlon si la maratoane de alergat. Unul de-ai nostri a fost la primul maraton montan la Piatra Craiului si 7 zile mai tarziu primul maraton pe asfalt. Pai nu-i frumos cu asa surpriza? Noi credeam ca dupa primul o sa-l sarbatorim vesnic pentru asta si el, hop! al doilea. Daca-mi spuneai ca o sa particip la triatlon as fi zis – “Cine, eu?” Dar …inotul. Prima reactie – sa vezi problema. Nu-i nimic, mi-am tiparit un program de antrenament de triatlon de pe maraton.info.ro, am mers vreo 6 saptamani la bazin, am vazut filmulete pe you tube, m-am mai antrenat si apoi m-am agitat si eu cu toata lumea in apele de la Reci. Cine a fost? O mai stiti pe doamna iesita in poarta cu galeata plina de apa si o ceasca care ne imbia pe traseu “va rog serviti!” Entuziasmul ei era colosal si jur ca a fost cea mai buna apa! Inainte de a hotari sa merg la triatlon la Reci a fost altcineva din echipa noastra care a fost la triatlonul de la Sf. Ana. Aici intervine din nou partea cu ce te motiveaza, ce te impinge mai departe sa-ti depasesti limitele. E doar un exemplu. Faptul ca esti in concurs, ca ti-e greu, ca-ti tremura picioarele la coborare si ca ai inceput sa scoti icnete si nu-ti vine sa renunti e pentru ca echipa ta te asteapta la sosire. Bine, in cazul meu ii gasesc gata schimbati si cu pranzul luat.
Uneori ne completam – eu am fost voluntar la organizare, ei concurenti. Alteori participam cu mic, cu mare ca la Maratonul vinului. Copiii au mers insotiti in prima lor cursa de ciclism, noi restul la turele pentru adulti. Pe la concursuri de obicei babele satului ma incurajeaza cam asa: “hai mamaie ca ramai in urma” Ei, de data asta a fost altfel. Eu si multi barbati in viile de la Urlati. O sateanca care trecea in caruta mi-a zis pe un ton de complice – “Mamaie, sa ai grija de ei!” A fost un maraton cu peripetii (suspensii rupte la un prieten), cu pretentii (am avut un maieu fara spate ca a doua zi mergeam la nunta si nu-mi permiteam sa ma bronzez “cu maneci”), dar si cu un loc pe podium (alt prieten din echipa). Toata ziua a fost asa, cu catei, copii si bratari, cu mici suparari, o zarva generalizata, dar la sfarsit cand toate s-au linistit, un sentiment de bine. Unii au facut si gratare. Da, ne gandim serios sa compunem si imn. V-am zis, sectanti.
In concluzie in 2011 experienta cea mai faina a fost echipa, iar concursul a fost cu noi insine. Si ca sa inchei tot intr-o nota optimista – “aici incepe drum cu pericole?”intreb la Tusnad in timp ce ma dau jos de pe bicicleta si incep sa merg agale pe langa. Imi aminteam eu de anul trecut ca era un semnul exclamarii, dar acum nu mai era acolo. Omul de la punctul de control, morfolind un fir de iarba in coltul gurii imi spune malitios: “da, de unul tocmai ai trecut” Cam asa ma simt, oare ce-o urma?
😉 Am uitat de titlu, s-aducem un omagiu lui Milos Forman. „Dragostea unei blonde”