Am citit pe nerăsuflate portretul făcut maratonistului și prietenului Ilie Roșu în numărul pe decembrie al revistei Esquire. Textul se intitulează “Românul de cursă lungă“ și e scris cu aplomb și empatie, cu măiestrie și echilibru de jurnalista Dollores Benezic.

Dacă la nivel de informație nu am aflat nimic nou (nici nu prea aveam cum, căci am petrecut totuși ceva timp alături de Ilie!) mi-au reținut atenția sau plăcut totuși cîteva lucruri, asupra cărora aș vrea să mă opresc în continuare.

Întîi de toate articolul este, după știința mea, cel mai pertinent, complet și bine definit portret realizat unui maratonist, unui alergător amator român. Nu doar că textul se întinde pe opt pagini de revistă și este însoțit de ilustrații generoase, ci și relatează cu lux de amănunte – însă amănunte atent selectate și mai ales bine potrivite în ansamblu – povestea vieții lui Ilie Roșu.

O viață cu bune și cu rele, o viață marcată de cîteva evenimente: visul său din adolescență de a alerga un maraton, o carieră militară retezată însă brusc de… tranziție, un divorț trist suplimentat și de despărțirea de cele două fete, pentru a urma apoi descărcarea, defularea dar și regăsirea unui echilibru în alergare. “La 48 de ani, 77 de kilograme și cu multe socoteli neîncheiate cu el însuși“ Ilie Roșu s-a apucat să alerge maratoane. Întîi în parc, de nebun și pentru a uita de problemele vieții. “N-am avut antrenor, nu citisem nimic, tot ce știam despre maraton e că are 42 de km. A fost greu. Pe toate le-am făcut cu apă“. Apoi tot mai organizat, antrenîndu-se, învățînd despre cum să te hidratezi sau alimentezi.

E multă sinceritate în portretul din revistă. “Ilie vorbește greu și reținut despre familia lui. Divorțul pronunțat în urmă cu doi ani e trecut la capitolul eșecuri. De aceea ar prefera să își arate numai succesele din maratoane. Despre ce gîndesc soția și fiicele lui nu-i place să vorbească“, scrie Dollores Benezic.

Ilie e însă foarte apropiat de mama lui, doamna Marița, femeie de 85 de ani, din Adjudul Vechi lîngă care se fotografiază după fiecare maraton alergat. Deși îi consideră medaliile “niște tinichele“, doamna Marița îi păstrează cu sfințenie toate tricourile și medaliile obținute la maratoane.

Anul trecut, la Roma, Ilie Roșu a alergat pentru prima dată cu două steaguri în mînă: cel al României și cel al Italiei. De atunci, aproape peste tot pe unde aleargă, o face cu steaguri. Și nu e deloc ușor. Numai anul acesta a alergat 12 maratoane (deși nu o spune în revistă, Ilie speră să reușească să intre în Cartea Recordurilor pentru aceste lucruri).

E ceva la Ilie care atrage și respinge în același timp. Unii ar putea zice că e țicnit. Ilie crede că așa gîndesc chiar o parte din colegii săi de la Ro Club Maraton. “Sunt români cărora le este rușine să zică că iubesc România. Chiar maratoniști. M-am luat de ei. Mă, alergați ca niște fantome! Dacă nu scrie România pe tine, cine ești? Un nimeni“.

Eu cred însă că Ilie e de fapt un pătimaș. Crede fără margini în ceea ce face dar îi și place să fie în frunte (visa să ajungă general!). E vanitos, gură mare, fudul uneori, dar eu zic că are și motive. Nebunia lui de a alerga 42 de kilometri cu drapelele în mînă nu e la îndemîna oricui. Pentru asta merită să îl admiri, dar poți să și rîzi pe înfundate, pe ascuns. Ilie are parte de amîndouă atitudinile.

Mai e ceva la Ilie Roșu, bine surprins de Dollores Benezic: “gesturile rigide, milităroase“, îndulcite într-o oarecare măsură de “vîrstă și civilie“. În aceste condiții, Ilie rămîne un general fără armată, a cărui luptă se duce cu el însuși și cu atitudinile celor reticenți. Poartă cu mîndrie drapelul (de luptă) și îl flutură prin fața tuturor.

“Ceea ce fac eu e o metaforă pe care o înțeleg în special străinii din țările în care alerg și românii plecați demult de-acasă, care au mult dor de România, aceea murdară și jegoasă, cum zic cei care o întîlnesc în fiecare zi și care s-au plictisit de ea. Eu nu vreau numai să alerg, mă preocupă să transmit respectul și acea dragoste pentru România și mîndria de a fi român“.

De Ilie Roșu poate să îți placă sau nu. E greu însă să nu îi zici “Să trăiești, generale!“ pentru ceea ce face.

PS – Un portret mai succinct al lui Ilie Roșu puteți citi și în revista Alerg, nr. 2. Blogul său este www.ilierosu.ro

Comments

comments

Previous post

Profesionalism!

Next post

Dați un titlu

Alerg.ro

Alerg.ro

5 Comments

  1. decembrie 10, 2010 at 1:53 am

    Multumesc pentru aprecieri! Mai ales ca vin de la cineva care-l cunoaste mult mai bine pe domnul Rosu. Auzisem totusi ca nota a fost 9,5. M-ar fi interesat in ce a constat minusul ala de 0,5 🙂

  2. decembrie 10, 2010 at 6:31 am

    Sarut mina, aprecierile sunt bine meritate. Cit despre note, nu, eu nu ma ocup cu asa ceva… Cred totusi ca perfectiunea (nota 10) nu tine de lumea aceasta….Sincer, e un portret cald, conturat in tonuri f clare si (zic eu) fidele realitatii. Am insa o singura nedumerire: nu a incercat Ilie sa va converteasca la alergat? El, care e adesea atit de persuasiv si incapatinat….

  3. decembrie 10, 2010 at 9:54 am

    O, ba da, au fost si doua-trei concretizari, insa racul din mine se simte mult mai bine in apa. Asa ca ma multumesc cu bazinul de la Facultatea de medicina, momentan 🙂 O cronica a primei alergari poate fi citita aici: http://www.dollo.ro/2010/07/alergarea-moarte-n-are/

  4. decembrie 10, 2010 at 1:08 pm

    Ilie Rosu este un adevarat ambasador al maratonului romanesc si pot spune chiar si un real model de patriotism pentru toti romanii , … Sa Ne Traiesti Ilie , Ca Ne Trebuiesti !!!
    Cu Consideratie ,
    cristi .

  5. Mariana
    decembrie 11, 2010 at 2:19 pm

    Absolut de acord cu tot ceea ce spui, cu o corectie:
    „Anul trecut, la Roma, Ilie Roșu a alergat pentru prima dată cu două steaguri în mînă…”
    Nu a fost anul trecut ci anul acesta, an in care Ilie a alergat 12 maratoane cu doua steaguri in mina, intr-unul chiar cu 3. Un record demn de Cartea recordurilor!
    De apreciat efortul autoarei pentru a-l cunoaste pe Ilie, stim ca nu i-a fost usor. A meritat atat pentru continutul valoros al articolului cat si pentru mesajul transmis odata cu promovarea lui. Indirect ii adresez multumiri pentru ca a ales un personaj din mijlocul nostru, al alergatorilor de cursa lunga!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *