Mă cațăr pe movila de aproape trei metri, de noroi, după care sar fără să mai stau pe gânduri sar în următoare băltoacă. Încă un zid de noroi, încă o groapă. Și încă una. În curând voi trece și prin foc…

ber1

de Adrian Ber

Pe la a treia groapă mă întorc către John, pe care îl cunoscusem în dimineața aia și nu pot să îmi stăpânesc un zâmbet larg când îi zic: „Awesome man!”. Și continui în gând – ”pentru așa ceva am venit, am venit să las confortul de acasă și căldurica canapelei de la TV și pentru câteva ore să nu îmi pese de normele vestimentare social acceptate”.

Unde găsești așa ceva, mă puteți întreba? Vreți și voi? La multe curse cu obstacole, dar eu am fost tura asta la Spartan Beast în sudul Londrei.

Ce e Spartan Beast? Este varianta de minim 20 km lungime si cu cel puțin 25 obstacole de trecut a Spartan Race, o serie de curse cu obstacole. A fost fondată în 2005 de un grup de opt sportivi cu valențe în diferite ramuri, cum ar fi alpinismul sau atletismul. Conceptul a cunoscut un real succes în ultimii ani, apărând chiar și primii atleți spartani sponsorizați.

Există trei versiuni: Spartan Sprint minim 5 km și minim 15 obstacole, Super Spartan 12+km și 20+ obstacole, Spartan Beast, Spartan Ultra Beast și Death Race – 48 ore. Terenul pe care se desfășoară cursa și vremea sunt considerate componente esențiale.

Chiar mă gândeam cu o lună înainte că ar fi bine să avem parte și de ploaie. Să fie mai greu, mai interesant. Până la urma urmei sunt doar câteva ore și dacă e distracție, distracție să fie. Dar știți vorba aia „ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se îndeplinească”? Numai ce ne-am aliniat la start, că o ploaie măruntă se pornește hotărâtă să completeze decorul unei adevărate curse spartane.

Organizatorii, voit sau nu, ne supun la prima probă – răbdarea. Startul e amânat spre nemulțumirea concurenților care scandează „Go! Go! Go!” Dar eu nu pot decât să mă gândesc că e ceva în neregulă cu mine – tremur tot. Mă uit în jur și văd că nu sunt singurul. Deci chiar e frig, înseamnă că totul e în regulă, trebuie doar să plec – adrenalina cursei o să-și facă treaba în curând. După vreo 10-15 minute și clasicul „Au! Au! Au!” (sau în engleză Aroo! Aroo! Aroo!), plecăm.

L113FJ00127
Nu știam traseul, nu știam obstacolele, știam că este doar un singur punct de alimentare și acela doar cu apă. Ce trebuia să fac era să mă păstrez, așa că am pornit încetișor. Primele obstacole au fost ușoare, de sărit vreo două garduri de nici doi metri (unul pe deasupra, unul prin fereastră), de înfășurat o greutate, de făcut 15 tracțiuni. Cred că vor să ne ia ușurel, să ne pregătească pentru ce urmează.

Și vine și prima băltoacă. Știți cum e atunci când încerci să sari peste o băltoacă când plouă și ai sentimentul ală de ușoară repulsie – „Ah, nu, nu asta, tocmai ce mi-am schimbat pantalonii și mai trebuie să ajung și la întâlnire!” Ei bine, asta e la prima băltoacă. La a doua, îți zici deja „Ei, asta e, de-acuma mă curăț acasă!”. Situația se schimbă radical pe la a treia, a patra. Te arunci cu sentimentul copilului care, scăpat din mâna mamei, sare cu un zâmbet ștrengar în prima baltă, împroașcând totul în jur și mai ales pe sine. Dar ce mai contează, ne distrăm, nu?

Nu mi-aș fi imaginat că noroiul se găsește în natură în atâtea culori, consistențe, forme și mirosuri. Da, da, mirosuri. Mai simt și acuma mirosul de canal, atunci când am făcut cunoștință cu noroiul amestecat cu ceea ce părea resturi vegetale. O nouă textură, de data asta mai dură, mai puțin untoasă. Afundat, până la jumătatea coapsei în nămol și până peste brâu în apă, nu pot decât să mă gândesc „De la ce o fi mirosul ăsta?” „O fi fost vreun concurent de anul trecut, rămas pe-acolo”, îmi zice un prieten în glumă după cursă.

Partea bună la piscinuțele astea era că îți răcoreau mușchii. Partea mai puțin bună era că mușchii nu erau singurele părți din corp puse la rece. Observați că după vreo 10km și tot atâtea ”bucăți” deja nu le mai zic băltoace. Apa și noroiul încetaseră să mai fie o problemă. De altfel, la un moment dat, când dădeam tura cu un buștean pe umăr, mă întrebam dacă mai plouă. Mai încet, dar da, mai plouă. Arunc bușteanul și plec mai departe. Timp de aproape trei ore am fost hamal calificat la locul de muncă: cauciucuri, găleți cu apă, canistre, evident pline, cutii metalice (chiar trebuie să mai zic pline?!?), bușteni, vreo 2-3 feluri de saci de nisip, bolovani.

Este genul de cursă la care nu trebuie să te gândești de două ori. Nici măcar când te înscrii, eu o făcusem încă din ianuarie. Când vezi groapa cu apă, nu trebuie să te codești, nu trebuie să te uiți la ea ca și cum ai căuta o modalitate de abordare care să te ude cât mai puțin. Doar trebuie să mergi mai departe. Apă, noroi, sârmă ghimpată – sunt doar părți ale unui traseu, nimic nu se schimbă de fapt. Ceea ce se schimbă este doar perspectiva ta.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să gândești, ci că trebuie să nu te răzgândești. Din contră, trebuie să îți păstrezi tot timpul concentrarea, nu poți să alergi pe „pilot automat”. De altfel, organizatorii ne-au pregătit un mic joc. Pe traseu, în dreptul anumitor obstacole, au existat plăcuțe cu numere scrise pe ele, parte a unei ecuații. La fiecare plăcuță trebuia să spui rezultatul ecuației până la momentul respectiv pentru a trece mai departe. Din păcate lipsa sau buna pregătire a voluntarilor nu a permis acest lucru. Eu oricum am încercat să fac exercițiul ăsta și fără o motivație exterioară. Ia să vedem dacă îmi mai aduc aminte: 300 x 4 – 1756 + 1863 + 42 = 1349. Au! Am scăpat de coreene. Căci asta era penalizarea la fiecare obstacol pe care nu-l treceai – 30 de flotări coreene („burpees„).

Dar penalizări am luat – 4 la număr. Prima a fost la aruncarea suliței. Am atins ținta dar nu s-a înfipt. Nici nu mă așteptam să fie altfel, cu doar 5 minute de antrenament înaintea cursei. Și cum în jurul meu auzeam peste tot „30 burpees, please!” (ăștia erau arbitrii, vorbind pe un ton ușor glumeț) am zis că e un bun început și pentru mine. Acum că eram încălzit și la Monkey Bar era coadă, m-am înscris voluntar și la a doua serie. Nici nu am simțit când s-a terminat – a fost mult mai rapid decât așteptarea la coadă. De încă o penalizare am mai avut parte la un exercițiu banal – să mergi în mâini pe două bare paralele. Doar că barele erau umede și extrem de alunecoase.

Tura asta n-am mai numărat coreenele, dar se pare că nici arbitrul. Pentru că la un moment dat îmi zice să mă ridic să continui și nu simțeam ca și cum ar fi fost 30, poate mai degrabă 20. Iar ultima penalizare a fost la penultimul obstacol – cățărarea pe frânghie. Aici m-am înscris din nou voluntar – motivul fiind riscul de accidentare dacă alunecam de la peste 7-8 metri. Dar data viitoare … Și data viitoare cu siguranță va fi un Ultra Beast. Asta mi-am zis de cum am trecut linia de sosire.

L213MH00100

Acum, că mă gândesc la traseu, parcă nici nu a fost așa greu, dar cu siguranță a fost foarte frumos. Majoritatea alergării s-a desfășurat prin pădure, mai puțin de un kilometru din traseu, care a fost pe drum. Și prin drum înțeleg o porțiune pietruită pe care s-ar fi încumetat și câteva mașini, nu doar ATV-uri. Iar traseul nu ducea neapărat pe drum. Dacă pe marginea drumului era o rigolă plină cu noroi și apă, organizatorii aveau grijă ca să marcheze clar că spartanii pe acolo trebuie să meargă. Marcajul a fost excelent, problema a fost alta – cozile de la obstacole. Dar deh, asta e singura cursă de Spartan Beast din Europa în 2013 și au fost aproape 2000 de concurenți înscriși. Și chiar dacă startul a fost dat în valuri („heats”) busculada a fost inevitabilă.

Când scriu aceste rânduri tocmai ce-am apucat să văd clasamentul. Se pare că nu a fost o cursă tocmai ușoară: mai mult de 10% din concurenți nu au reușit să termine, iar ultimii timpi au fost peste 8 ore. Personal îmi propusesem sub 3 ore și am reușit 2:42. Deci încă o dată: Aroo!.

Vă imaginați cum a fost o supă caldă de pui după cursă? De plouat, ploua în continuare, frig tot așa, dar supa oferită de cei Obstacle Race Magazine a fost extraordinară. Iar drumul către Londra parcă nu a mai fost așa de lung ca dimineață când a trebuit să plec de-acasă la ora 4(am!). Deși încă murdar de noroi, parțial ud, obosit nu prea, eram mulțumit. Acum după câteva zile de pauză, la sfârșit de sezon, deja mă gândesc la următoarea provocare.

foto: Epic Action Imagery

Comments

comments

Previous post

Despre burtă și alți demoni

Next post

CarpathianMan, de la anduranță la ecoturism

Adrian Ber

Adrian Ber

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *