În ziua de azi, categoriile cele mai afectate de ruptura de menisc sunt, dintre sportivi, schiorii și fotbalistii, dintre artiști, balerinele, dintre alte meserii, căruțașii, dacă or mai fi, și primii miniștri, ca Ponta, n-ar mai fi. Iar dintre alte arătări, Grizonii.
După cum spunea eminentul chirurg căruia am avut neplăcerea să-i prezint genunchiul meu bolnav spre a fi ciopârțit, ruptura de menisc nu a fost inventată de fotbaliști, așa cum se laudă ei (de fapt ei se mai laudă și că au inventat cum să câștigi milioane de euro fără să folosești deloc neuronii, ci doar cu ajutorul vulgarelor labe ale picioarelor, și cum să cucerești apoi, după cum se exprima Florian Pittiș, nenumărate cirezi de blonde).
Ruptura de menisc, spunea chirurgul eminent, a fost inventată pe la 1800 de o categorie de oameni mult superioară fotbaliștilor, un fel de aristocrați vestiți pentru vocabularul lor ales, și anume de căruțași. Când preacinstitul driver de cai observa că are o pană la căruță, scotea știftul de blocare, se lăsa pe vine, ridica roata grea de lemn și apoi auzea un trosnet în genunchi. Și aia era. Astfel, toți căruțașii șchiopătau de câte un genunchi sau doi.
Iar doctorii au descoperit la toți aceeași leziune, ruptura de menisc. Așa că domnii fotbaliști să se mulțumească cu celelale descoperiri ale lor, ce-i drept incontestabile.
În ziua de azi, categoriile cele mai afectate de ruptura de menisc sunt, dintre sportivi, schiorii și fotbalistii, dintre artiști, balerinele, dintre alte meserii, căruțașii, dacă or mai fi, și primii miniștri, ca Ponta, n-ar mai fi. Iar dintre alte arătări, Grizonii.
Nu știu cum s-a întâmplat. N-am rămas cu căruța în drum. N-am jucat fotbal cu ochii după blonde. N-am primit rol în corpul de balet din “Lacul lebedelor” (Am aplicat eu odată pentru un rol de nufăr, dar nu m-au plăcut lebedele, căci ele voiau un fotbalist).
Și totuși… s-a rupt. Și doare, dom’le. Doare și se umflă.
La țară faci apă la genunchi. În Capitală prezinți un exces de lichid sinovial. Dar tot aia e. Se rup bucățele din menisc care sunt percepute de organism ca niște corpuri străine, iar capsula sinovială secretă ce știe ea în cazuri din astea, în cantități mari. Și în loc de genunchi te trezești, după fiecare antrenament, că ai un pepene mic și dureros. Un fel de pepene galben.
Dar la început, alergător fiind, nu știi ce-i aia, căci nu-i deloc un accident specific alergătorilor. Îți zici ”ei, s-au dus niște fibre din ligament, dau cu gel de pauză o săptămână și trece”. Și chiar trece și zici că nu mai ai nimic. Dar cum alergi zece km, cum te doare iar, se umflă iar, te vaiți.
Atunci te sperii și te apuci de tratament serios și diversificat: finalgon, fastum gel, bioterapeută (am încercat și eu, nu mă huiduiți, era o fată drăguță) și chiar foi de varză. Fără glumă, un timp a funcționat minunat efectul placebo: dimineața mă simțeam minunat… am recomandat și altora prostia asta, așa că am mâncat numai varză două săptămâni. (Nu scuipați, că nu-i frumos, foile de pe picior le aruncam, mâncam doar foile mici, nefolosite).
Și până la urmă un coleg de la Tai Chi, fost handbalist de performanță și apoi mulți ani activ într-un ansamblu de dansuri populare, cu care s-a plimbat pe toată planeta, deci un spirit sportiv care a fost aproape fotbalist și aproape balerină, mi-a spus: ”E meniscul bușit. Ăsta nu se vindecă. Ori te operezi, ori tragi pe dreapta pe trotuarul cu bătrânei care se vaită de genunchi la cel mai mic efort și coboară din tramvai cu spatele înainte. Și lași alergatul și te apuci să joci table în Parcul Drumul Taberei, că tot s-a deschis după trei ani de șantier de-au crescut copiii în timpul ăsta fără să știe că au un parc imens chiar lângă bloc”.
Și mi-am făcut un RMN. Nenorocire.
Deșteapta de doctoriță remenistă tot dădea zor pe diagnostic că e o ruptură de menisc degenerativă, căci se uitase la vârsta pacientului. Chirurgul a zis că nu-i mare lucru și că va scoate doar 25% din menisc. Bine că nu mi-a ”tăiat piciorul de la gât”, cum mă încuraja o prietenă.
Fiind o operație laparoscopică și eu și chirurgii ne-am uitat la același monitor, doar că ei știau ce fac (sper), iar eu nu știam nici măcar ce văd.
La clinica particulară totul e ok. Nu stai la cozi, la 9:00 te cheamă la analize, la 9:15 pleci acasă, la 14:00 te cheamă la operație, a doua zi la 12:00 pleci acasă. În singura noapte acolo te distrezi deranjând asistentele cu o sonerie care sună ca un clopot de biserică, și ele vin zâmbind la ora 2 a.m. ca să te ducă unde ai nevoie, ca nu cumva să cazi și să strici operația și să-ți rupi dinții, căci n-au și stomatolog la ora aia.
E drept că la o particulară s-a operat și regizorul acela care, amintindu-și cum a intrat și cum a ieșit din clinică, a făcut apoi filmul ”Om bogat, om sărac”.
Acum fac recuperarea cea de toate zilele, din patru în patru ore, câteva sute de repetări ale unor serii penibile. Nu mă voi opri toată viața mea din a mă mira de toate domeniile în care poate fi folosit un smartphone. Dacă întrebi un puști ce se poate face cu el, îți va spune că se poate asculta muzică, se poate intra pe net, poți face selfiuri și… aaa da, poți să și vorbești la telefon, dacă vrei neapărat.
În plus, poți să-ți cronometrezi și să-ți gestionezi cu ușurință ”Programul de recuperare pentru Artroscopie 1-2 săptămâni”, după cum este denumită tortura prescrisă de medic. Și astfel, într-o mână ții telefonul cu cronometrul setat pe 30 de secunde, iar din celălalt picior bâțâi conștiincios spre toate gradele de libertate. În timpul ăsta transpiri, gemi ușor de durere, iar la câte un junghi înjuri sănătos, ca inventatorul căruțaș sau birjar.
Îi rog cu umilință pe criticii mei să țină cont că textele mele nu excelează prin precizie, eu încerc doar să povestesc ceva într-un stil nepretențios. Așa că dacă dumnealor, încercând să mă discrediteze, vor descoperi prin vreun mormânt medieval sau chiar la o mumie egipteană semnele unei rupturi de menisc, să nu-mi sară în cap și să-mi conteste data apariției dureroasei leziuni, ci doar să fie siguri că și medievalul și mumia au avut o pană de căruță într-o zonă fără acoperire Vodafone, n-au putut să cheme firma ”Tractări Căruțe – Oricând SRL” și au fost nevoiți să-și repare singuri roata, cu ghinion la genunchi.
De patru luni de când sunt accidentat am fost la bazin la Floreasca la înot, am urmat un curs de tai chi chuan și am început să joc șah cu nepoatele, pregătind o perioadă de viață în care n-am să mai pot alerga. Ultima de altfel, înainte să scap de griji.
Dar de când m-am operat speranța a înflorit iarăși și am început să mă uit din nou la ce noutăți au mai scos firmele Nike, Adidas și Asics, ceea ce să fiu sincer n-am crezut că am să mai fac vreodată.
Așa că, prin prezenta, vă rog să-mi țineți pumnii și să vă rugați pentru mine la cine credeți dumneavoastră că poate ajuta, doar-doar oi mai apuca și eu să alerg o tură de IOR. Sau una de Herăstrau. Sau un semimaraton. Sau un ma…
Romanian
English
Sper să treceți cu bine peste recuperare și sa puteți alerga din nou măcar semimaratoane, dacă nu se va putea și mai mult.
Nu stiu cat alergi, cat esti de sportiv dar cu siguranta felul in care exprimi lucrurile este super…m-am incarcat de energie pozitiva citind! Thank you.
adrian, multumesc mult pentru urari.
Cristi maria, pana acum am alergat sapte maratoane.
Dar cum sunt cu doi ani mai tanar decat domnul Victor Ilie din Braila, care tocmai a împlinit 200 de maratoane, dupa ce-mi trece piciorul am destul timp sa ma pun pe antrenamente si concursuri si să-l ajung inainte sa faca el 1000.
si acuma poti alerga din nou ca inainte?
Am fost operat pe 17 ianuarie 2020 totul parea ok dar dupa o luna jumate am iar dureri . Am fost la sala am facut bicicleta, mers pe banda si alergari usoare 2 km. Cred ca de aici mi-am rupt iar meniscul.Joi am programare la ortoped.04.03.2020. Sunt foarte dezamagit nu am sa mai alerg in viata!
Dan, sa nu-ti pierzi speranta! Dupa operatie, timp de vreo 6 luni genunchiul meu s-a umflat si m-a durut. Si eu renuntasem la alergre. Ca sa nu pierd totusi conditia fizica, nu mai folseam liftul cand urcam undeva, chiar daca ma durea. Pana cand, intr-o zi am urcat 11 etaje intr-un santier, si cand am ajuns sus am vazut ca nu ma dura, si cand am pipait genunchiul am vazut ca nici nu se umflase. In seara aia eram pe stadion. Am mai alergat de atunci doar la vreo trei sau patru concursuri de 10 km, dar decat deloc… Si alerg si acum. Sanatate multa!