Da, da, vreau să renunț. Nu mai vreau să traversez doi munți. Vreau să mă așez pe iarbă lângă mașină, să sară copiii pe mine, iar când ei au obosit, eu doar să lenevesc. Să lenevesc, nimic mai mult*.
de Adrian Ber
Cam la asta mă gândeam pe traseu. De ce? De oboseală, de durere! Când? După 80 km? 100? 120? Nu, nu, nu, mult mai devreme. De supărare și după doar ceva mai bine de 9km. Numai ce plecasem din Turnu Roșu, de unde se termina drumul de mașină și începea al meu, urc prin pădure, dau de o poieniță și, rapid, fac la dreapta, pe ceea ce părea marcaj. Cred că nu mă trezisem bine, creasta era în stânga, era evident dacă te uitai pe orice hartă.
După vreo 2-300 metri creierașul trage semnalul de alarmă și mă întorc în poiană, de unde am două variante, un drum forestier în jos la stânga și unul tot la stânga, ușor ascendent. Nici un semn – nicăieri, doar în poieniță era un stâlp căzut care indica „Spre Chica Pietrelor”, dar nu mă puteam baza pe direcție. Intuiția îmi spune că nu drumul spre vale este cel corect după vreo 100m. De ce? Nu știu, dar nu pare cel bun. Hai să îl încerc pe celălalt. Care se desparte în trei la doar câteva sute de metri. Două drumuri forestiere care par să urmeze curbe de nivel de-o parte și de alta a versantului și unul de TAF în mijloc.
Mda, deja în impas. „Alo, Gabi, mă poți ajuta în ce direcție să merg?” „Păi ar trebui spre est.” Gabriel Solomon a fost cel care urma să fie liderul echipei mele de sprijin.
Mda, drumul ascendent de TAF pare a fi, deși toate trei sunt atât de apropiate, iar orientarea prin telefon nu este o tehnică avizată. După ce urc vreo 10 minute, mă îndoiesc de corectitudinea alegerii. Noroc cu luminița din vale – era lanterna unor culegători de afine. Îi strig, cobor și le zic că nu găsesc marcajul „Ehe, păi nu mai e, l-au defrișat. Dar dacă mergi pe poteca asta, ai să-l găsești mai încolo”.
Alergam spre șaua Surului și deodată sare de sub o piatră un câine adăpostit acolo de frig. Mă feresc și strig la el – se retrage înapoi în culcuș, mârâind. Dar alertează mulți alți câini de la o turmă de oi care stătea în drumul ce părea ultimul urcuș înspre Șaua Surului. Închid frontala, cobor pe o curbă de nivel și mă hotărasc să ocolesc turma pe lângă culmea din stânga, ce părea mai domoală. După o luptă cu jnepenișul, ies în șa, deasupra turmei. Câinii au uitat de mine. Nu și timpul. Deja am întârzieri de vreo două ore. Și de-abia începusem. „Încearcă universul să îmi spună ceva? Și nu putea să o facă înaintea plecării?”, mă întreb.
Frigul dimineții era revigorant, mai ales că știam că o să dispară odată cu răsăritul. Și după lacul Avrig a dispărut. Soarele, nu frigul. Frigul și vântul au rămas cu mine multă vreme. Șuierul vântului, un vânt năpraznic, a fost power-play-ul cursei. Să estimez viteza vîntului? Peste 50km/h în general, pe alocuri 70-80km/h. Pe Custura Sărății simt că trebuit să mă aplec – stând pe o muchie mi-a cam fost frică să nu îmi iau „zborul”. Iar pe alocuri nici măcar nu mă gândesc la alergare, respirația în sine este un efort.
Dar prognoza meteo era foarte îmbucurătoare. Parțial senin. Ce-i drept am văzut soarele preț de câteva minute de vreo trei ori până în Șaua Capra. Acolo situația s-a schimbat, am avut vreme senină vreo două ore. Cred că exuberanța Oanei Gorduna (o prietenă ce a fost alături de mine) a fost molipsitoare. La fel și ghinionul meu. În Șaua Podragu, Gabi îmi spune că mașina Oanei a fost implicată într-un accident. Minor, din fericire, dar urmează hârțogăraia de rigoare. Mai târziu, la barajul Pecineagu, aflu că ăsta e și motivul pentru care Oana a trebuit să se întoarcă la București. Mi-am pierdut și pacerul pe urcarea din Piatra Craiului.
Singura porțiune din Piatra Craiului pe care nu o cunoșteam era urcarea din Sătic la Valea lui Ivan și după aia până La Prepeleac. De acolo, urcarea până la Șaua Funduri era comună cu traseul de la Maratonul Piatra Craiului. Bănuiam ceva probleme cu marcajul, așa că de ce mi-era frică nu am scăpat. Fără un pacer atent am rătăcit un pic drumul după cabana Valea lui Ivan. Nu mult, vreo 500m, dar se adună, mai ales pe fondul oboselii. Plus că nu știu cum sunt alții, dar asemenea rătăciri mă cam demoralizează. Dar a fost ultima dintr-un lung șir.
După rătăcirea de la Turnu Roșu și ocolul de la Șaua Surului, a trebuit să ocolesc Strunga Dracului prin Strunga Doamnei, prima fiind închisă datorită căderilor de pietre. Apoi a urmat un mic ocol înainte de Podragu, unde un marcaj mai vechi ducea pe vârf, iar cel nou pe curba de nivel. Dar cel mai lung a fost imediat după refugiul Zârna, de unde plecasem înainte de ora 23. Nu parcursesem decât vreo câteva sute de metri, iar în jurul meu era complet negru. „Pitch black” – filmul ăsta îmi vine în minte. Marcaje puține, cărare aproape inexistentă, așa că avansam foarte greu. La un moment dat mă gândesc să mă întorc la Zârna, să dorm până dimineață și să plec pe lumină. Părea muncă în zadar să „cotrobăi” întunericul după fiecare marcaj. Nu înțeleg de ce și cum dar continui și pe jos începe să se profileze o cărare. Semnele sunt tot rare, dar măcar am cărarea și acum pot să alerg.
Avântul îmi este rapid tăiat de lătrături. Multe, foarte multe, iar frontala descoperă pe rând luminițe pereche. Erau câinii de la stână care mă înconjuraseră. Fluier, strig, arunc cu pietre, îmi pun la îndemână spray-ul lacrimogen. Reușesc să țin câinii la distanță și după vreo 10-15 minute, în care concluzionez că ciobanii nu au nici cea mai mică intenție să își cheme dulăii înapoi, încep să mă mișc încet. O parte din câini renunță repede. Doar vreo doi mă urmăresc o bună bucată de drum. Situația devine chiar hilară – trebuie să mă întorc la fiecare câțiva metri, astfel ca lumina frontalei să îi alunge și să îi țină la distanță.
Peste vreo 2-3 ore, după ce coborâsem de pe culmea Lerescu și o făceam pe detectivul de mai bine de jumătate de oră după semnele tot mai rare, a doua serie de câini au devenit teritoriali. De data asta și mai agresivi. Acum însă am noroc cu ciobanul care apare după vreo 10 minute și când îi spun că vreau să ajung la barajul Pecineagu îmi arată drumul cel bun. Altul decât cel pe care intenționasem să cobor inițial, dar „calul de dar nu se caută la dinți”.
Coborând spre baraj, mă gândesc că nu mai este necesar să folosesc o cremă încălzitoare pentru genunchi, unde începusem să resimt vântul puternic. Urzicile, printre care a trebuit să fac slalom ca să evit al doilea obstacol canin, își făcuseră treaba – remediu natural.
Dacă în prima zi, îmi lăsasem fâșul de vânt și ploaie la mașină, a doua zi l-am luat. Nu a fost nevoie decât foarte puțin dimineața, când încă scoteam aburi pe gură. În rest, parcă soarele vroia să recupereze ziua precedentă. Cald, cald, iar acum creasta Făgărașului era senină. Ceața din ziua precedentă dispăruse – o ceață densă, care ascundea mirificele peisaje de munte, de la care așteptam atâta energie. Apa, de data aceasta, este insuficientă și, pe fondul oboselii, resimt căldura tot mai puternică.
Obosit, atenția mă părăsește la un moment dat, pe creasta Pietrei Craiului, calc greșit și cad. Simt cum glezna dreaptă mi se răsucește într-un mod anormal. Numai să nu fie entorsă, mă gîndesc. Îmi masez ușor piciorul la început, după care trag cu forță. Mă ridic și pun piciorul în pământ. Doare, dar fac câțiva pași și durerea pare să se estompeze cu fiecare pas. Deși obosit și cu gândul la toate retragerile posibile din creastă care m-ar fi dus cât mai repede la mașină, continui să alerg.
De ce? Am atât de multe motive încât trebuie să mai scriu un text.
Va urma.
*Adrian Ber a alergat, timp de circa 40 de ore, peste 130 de kilometri, pe crestele a două lanțuri muntoase, Făgăraș și Piatra Craiului, reușind astfel să termine cel mai lung ultramaraton montan din Romania.
Romanian
English
… ce mai Adriane ! … pur si simplu MOTIVATOR !
Dragă Running Be(a)r,
Şi mie îmi plac provocările.
Să faci însă Custura Sărăţii pe vânt de 70-80km/h singur şi cu mâinile goale (scuze, cu un telefon mobil) este un act de cascadorie venit din altă filozofie de viaţă decât cea a alergătorului.
Personal deţin amintirea unei nopţi de dârdâit istoric în cort în şaua de lângă lacul Avrig, pe un vânt de nu îndrăzneam să deschid fermoarele ca să nu lansez cumva o paraşută. Şi era tot un început de August. A doua zi ne-am angajat pe Custura Sărăţii în urma unui vot decis cu 2:1 în formaţia în care făceam creasta (la pas, cu rucsacul în spate). Eu am votat atunci “pentru” gândindu-mă că zeii nu te uită dacă refuzi de pe Şerbota o zi cu vizibilitate perfectă şi fără boare de vânt. După ce ne-am oprit la Acele Cleopatrei mi-am zis: never again! Fără ipocrizie: satisfacţia că am fost a rămas.
Este însă lipsit de înţelepciune (nebuneşte ar putea zice unii) să-ţi propui parcurgerea unui traseu montan necunoscut -fie şi parţial- noaptea. Relatarea ta mi-a adus aminte de tristeţea unui coleg care nu şi-a mai revăzut băiatul plecat vara într-o ieşire de week-end în Făgăraş: hipotermie pe timpul nopţii, neechipat, aiurea din traseu… E adevărat, pe vremea aia nu se lansase încă telefonia mobilă.
Este o irosire să faci Piatra Craiului noaptea când e aşa de mare răsplata ziua. Şi nu am auzit de alergători care să se orienteze după stele!
Nu sunt eu ăla mămos care să scrie: “Să nu mai faci asta în viaţa ta!” dar cred că Alerg ar trebui să se reţină de la popularizarea implicit laudativă unor astfel de întreprinderi, fie ele plasate sub umbrela unor scopuri umanitare.
Be(a)r, sunt bucuros că te vom revedea printre noi, şi că o să ne mai povesteşti…
După cum ziceam, am făcut multe greșeli în această cursă din care am învățat și mai multe.
Ceva măsuri de siguranță mi-am luat pentru că am avut 6 puncte de alimentare care au fost mai mult decât suficiente. Chiar unul în plus :), de care veți afla în următoarea relatare.
Din păcate prognoza care am consultat-o pe câteva site-uri în săptămâna dinainte nu a coincis deloc cu realitatea, iar telefonia mobilă nu prea m-a ajutat din cauza lipsei semnalului.
Noaptea a fost într-adevăr greu (nebunesc, aș tinde și eu să îți dau dreptate), dar pe de altă parte trebuie să recunosc că alergarea la frontală are ceva aparte, aproape „mistic” și e un sentiment pe care aș vrea să îl mai trăiesc.
A trebuit să improvizez și să strâng din dinți de mai multe ori, iar relatarea nu s-a dorit una laudativă, ci mai degrabă să scoată în evidență greșelile, învățămintele și trăirile de pe traseu.
De altfel au fost și multe lucruri bune, iar pentru că vreau să închei într-o notă optimistă, veselă, tocmai de aia le voi relata în partea a doua.
Bravo Adi! Multumim ca ai relatat povestea ta. Intr-un fel ma regasesc si eu dar nu am avut niciodata atata rabdare si inspiratie sa o pun pe foaie.
In primul rand felicitari pentru efortul supraomenesc si initiativa umanitara. Trebuie sa fii foarte motivat sa duci pana la final o asemenea aventura. Eu recunosc ca mi-a fost mult mai greu anul acesta sa alerg toata creasta din cauza ca nu mai eram asa de motivat ca in primul an.
Distrugerea ce s-a facut pana in apropierea Chica Pietrelor e demotivanta rau. Nici nu ma mir ca te-ai pierdut si mai putin ca ti-ai pierdut avantul acolo. In 2011 era super faina urcarea, anul trecut deja Redbull Romaniacs si-a facut prezenta iar anul acesta dezastrul a continuat. Ai vazut ce poteca faina a aparut cand s-a terminat drumul de TAF. Poteca era la fel de faina in 2011 din poenita unde te-ai pierdut.
Nu ai spus nimic de taurii de pe Fededesului 🙂 Nu ai avut de-a face cu ei? Eu am intrat de mai multe ori in jnepenis din cauza lor. Iar antidotul pentru cainii de la vf Tatarul am gasit a fi sprintul 🙂 Nu i-am asteptat sa ma lupt cu ei, am luat-o la sprint de fiecare data. Anul trecut din greseala chiar am urcat pe Tatarul.
Zona ce ai facut noaptea din Fagaras e intr-adevar grea pentru ca sunt zeci de poteci in zona Zarna iar la coborarea de pe Comisul bine ca nu ti-ai scantit gleznele.
Nu cred ca trebuie sa categorisesti aceasta alergare ca un exemplu „asa nu”. Ai descris doar riscurile de pe creasta ce trebuie sa fie cunoscute de oricine care se apuca sa o faca dintr-o bucata.
Inca o data „bravo!” si sa ne vedem alergand pe creasta. Eu vad ca incepe sa fie din ce in ce mai accesibil odata ce lumea se antreneaza pentru asa ceva.
Felicitari! Abia astept sa te revad si sa-mi fii calauza pe Piatra in cateva zile… Iti amintesti 1999 pe Piatra? Ne vedem acus’.