– ”Ei, ești fericit acum?”, mă întreabă Maria imediat cum intrăm în mașină.
– ”Păi ți-am zis, cu Adi (nu, nu este vorba de autorul textului – n.e.) lucrurile astea trebuie discutate direct”.

Cam așa a început povestea mea la Marathon 7500. Îmi doream de vreo doi ani să ajung acolo, dar diferite piedici sau priorități au apărut mereu. Dar anul ăsta eram hotărât să fac tot posibilul pentru a ajunge, mai ales că aveam în vizor și unul din cei mai buni coechipieri posibili.

După cum știți, la Marathon 7500 participă echipe de doi alergători, iar când spun „cel mai bun coechipier”, nu mă refer la cel mai rapid alergător. Cel mai bun coechipier trebuie să fie cineva de valoare apropiată și, cel mai important, o persoană cu care să te înțelegi foarte bine. Mai ales că veți petrece ceva timp împreună :).

aa

Eu îl găsisem în persoana lui Adrian Roșca pe care îl întâlnisem la Voineasa Mountain Run 2014. Nu mai rămânea decât să-l conving să formăm o echipă. Adi insista că nu era pregătit pentru un ultra și că nu o să facă față, dar eu îl văzusem alergând și știam că nu e așa. Poate nu va fi competitiv, dar nici eu nu eram și știam sigur că va termina și că va trage tare.

Din păcate am avut și un pic de ghinion. Pe mine mă prinsese o răceală ușoară cu vreo săptămână înainte de concurs, iar lui Adi îi era rău cu o seară înainte. Dar dacă ești alergător, ești alergător în orice condiții. Am pornit hotărâți să o luăm ușurel.

Am luat-o așa de ușurel încât după vreo jumătate de oră eram chiar ultimii. Ne rătăcisem în prima poieniță de la start, nu apucasem drumul spre cabana Miorița. Ne-am dat seama destul de repede, dar acum ne gândeam că nu mai putem să o lăsăm moale pentru că aveam o oră jumătate timp limită până la primul punct de control și nu știam dacă o să ajungem la vreme. I-am dat mai tare și când am văzut punctul de control în zare știam că o să ne încadrăm. Nici lui Adi și nici mie nu ne place să alergăm cu ceas – pentru noi ar fi doar un stres suplimentar care ar estompa bucuria alergării.

11755207_943903075675281_6336750677874265904_nDar nu a fost singura rătăcire. Marcajul a fost bun în general, cu două mici excepții. Organizatorii s-au bazat mai mult pe marcajele turistice, ceea ce nu e nimic rău în sine. Mai ia un pic din presiunea marcării traseului și e un exercițiu bun și pentru tine ca alergător montan. Ca o practică bună, la schimbările de marcaj au instalat și panouri care indicau semnul turistic ce trebuia urmat în continuare. Prima excepție pe care o menționam a fost chiar în prima poieniță, unde ne rătăcisem și noi.

A doua a fost la Piatra Arsă, unde ne-a indus în eroare și un jandarm care ne-a spus că punctul de control e la fosta cabană. Astfel a trebuit să ne întoarcem la hotel tocmai de la intrarea în traseu. Încă două panouri și marcajul a fost ireproșabil. Dar am recuperat pe Jepii Mari, pe care am coborât în nu mult peste o oră. A tras Adi de mine, el fiind unul dintre cei mai buni „coborâtori” pe care i-am văzut, cel puțin din punct de vedere tehnic.

După Jepii Mari a urmat o piatră de încercare pentru multe echipe: Jepii Mici. Mai ales că, de data asta, soarele ardea toată valea. A doua piatră de încercare a fost urcarea pe Bucșoiu. Pentru mine, momentul critic, mai ales la nivel psihic, a fost coborârea pe Ciubotea, mai ales că o făceam prima dată. Și pe Jepii Mici a fost greu, acolo partea dificilă e că, deși imediat cum ieși din pădure vezi punctul terminus, mai este încă mult până sus. Chiar și după ce faci ultima curbă și vezi cabana mar,e de îți vine să întinzi mâna să o mângâi pe creștet, tot mai ai vreun sfert de oră de urcuș. Dar pe Ciubotea a fost și mai greu. O coborâre abruptă de îți venea să… Noroc că s-a terminat la final cu o porție de paste. Și noroc că a suportat Adi tot ce aveam de zis despre valea care nu se mai termina 🙂

Deși îi fusese rău lui Adi cu o seară înainte, dimineața l-a găsit mult mai vioi și gata de drum. Din păcate nu a fost așa până la final. Trecuserăm de jumătatea cursei, iar lui Adi i s-a făcut din nou rău. Mai aveam multe ore în față și situația nu era bună. La un moment dat am deschis gura și am zis ce nu mi-a venit ușor să zic: „Adrian, dacă vrei, abandonăm!” Dureros, dar nici o cursă nu e așa de importantă. Ce a urmat a fost o lecție, o adevărată lecție de voință. Eram la Omu prima oară, și când a auzit Adrian că suntem în ritm de 30 de ore, situația s-a schimbat. Pentru mine era bine și așa, dacă terminam. Dar acum Adi al meu se ambiționase. Pe Valea Cerbului de-abia mă mai țineam după el.

11752557_943903015675287_4573447179735012470_nLa Diham am mâncat prima masă mai serioasă: roșii cu pâine și cașcaval. Nu mâncasem mare lucru mai toată ziua, dar roșiile alea au prins tare bine. A fost prima cursă în care nu am mâncat decât un baton, m-am bazat mai mult pe mâncare obișnuită. De altfel, pe la Prepeleac și pe Bucșoiu, nu mai mergeam în cursă, ci să ajung(em) la ciorba de legume și ceaiul de plante de la Omu. Ce-i drept mi-au cam lipsit batoanele mele, dar în săptămâna dinainte de cursă timpul a fost tare limitat.

Spre dimineața celei de-a doua zile prindeam răsăritul pe Omu și porneam pe ultima coborâre. Adi tot nu se simțea bine, dar asta deja nu mai era o problemă, era în stare să treacă peste orice. Atunci m-am gândit să încerc ceva riscant, ceva care pe mine mă ajută de obicei să trec peste „zid”, peste momentele limită. Mă hotărăsc să trag de Adi, sperând că îi va fi mai ușor, că își va reveni. Încet-încet mărim pasul. Pe coborârea de la refugiul Bătrâna deja regret ce am făcut. Cu greu mă mai țin de Adi, iar de atunci încolo la fiecare 15-20 minute mai depășim câte o echipă. Ultimele forțe ale lui Adi se cam consumă pe urcarea spre Șaua Strunga, dar deja știam că nu va mai fi o problemă să trecem linia de sosire. Așa cum bănuiam de la început, am știut să îmi aleg echipa :). Și deși Adi nu e mulțumit nici acum de rezultat, aproape 27 de ore, eu aș mai alerga oricând cu el.

Și aș mai alerga oricând la 7500. Organizarea a fost foarte bună, dar greu te poți aștepta la altceva de la CPNT. În afara celor două excepții pomenite mai sus, marcajul a fost bun. Punctele de alimentare suficiente și bine aprovizionate. Ceaiul de la Omu (ăsta nu a fost din partea organizatorilor) excelent. Excelent. De două ori excelent, cam cât am băut de fiecare dată când ajungeam pe-acolo. Impresionantă a fost pregătirea voluntarilor. Știau în fiecare punct pe unde urmează traseul și îți dădeau indicații clare și precise. Nu am întrebat câți kilometri mai erau, dar oricum în această cursă ar fi fost irelevant și o idee mai clară îți făceai de pe profilul de pe număr (din fericire ideea prinde și sper să o văd în cât mai multe curse).

Surpriza pentru echipa mea a venit de-abia duminică seara. Din păcate nu am mai putut sta la festivitatea de premiere, pentru că trebuia să ajung la un botez în București (de altfel, de aia și trebuia să termin sub 28 de ore :). Mă întorceam duminică spre casă, când primesc SMS de la Silviu Bălan că mi-a lăsat premiul în mașină.Premiu? Ce premiu?? O să vedeți.

Îl sun pe Adi.
– ”Cum te simți?
– Bine, acuma bine.
– Hai să te mai învelesc. Cică am luat locul 2 la categoria „moși”. Sau, în mod oficial, la ”masters”, adică suma vârstelor celor doi concurenți să fie de peste 80 de ani.

Așa a fost pentru echipa ”Adrian” la Marathon 7500, o cursă grea, dar frumoasă, care arată o față mai puțin cunoscută a Bucegilor. O cursă alături de un om deosebit, care a demonstrat o voință extraordinară. O cursă care cu siguranță aș repeta-o, mai ales cu coechipierul potrivit.

Comments

comments

Previous post

Știri pe scurt. Ultimele

Next post

Primul Maraton – Raiffeisen Runners. #5

Adrian Ber

Adrian Ber

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *