Și dacă îmi doream un maraton, nici nu vă închipuiți cât vroiam unul montan. Și s-a nimerit să fie cel de la Voineasa.

voineasa

de Adrian Ber

Dar Voineasa Mountain Run a fost cursa socotelilor din târg, nu a celor de acasă. De acasă mă uitasem pe profilul traseului. O urcare mai mult sau mai puțin lină până la jumătate după care o mică porțiune relativ plată, cel mai probabil de creastă și apoi coborâre până la final. Un traseu clasic de cursă montană – așa gândeam eu înainte. Nu a fost chiar așa.

Cu o zi înainte urma să zbor spre București, apoi cu mașina la Voineasa, cort, somn, start – așa gândeam eu înainte. Nu a fost chiar așa.

Maratonul de la Voineasa a fost unul din maratoanele (dacă nu cumva cel) la care am ajuns cel mai greu la linia de start, nu la cea de sosire. Și nu din cauză că e zonă greu accesibilă. Din contră, mai trecusem pe-acolo când vizitasem munții Parângului și Retezatului.

Dar de data aceasta, grăbiții de la BlueAir au închis poarta de check-in mai devreme și vreo 15 pasageri, inclusiv subsemnatul, au rămas în aeroport. Dar am luat următorul avion, iar la ora 8 și ceva, după o oră de somn pe bancheta din spatea mașinii, deja mă echipam de start.

Clasica numărătoare (măcar asta a fost clasică) și plecăm. După câțiva metri scăpăm de asfalt și urmează un urcuș. Deși fusesem hotărât de la început să o iau mai încet și doar să încerc să mă țin în primul pluton, ritmul era cam lent așa că în scurt am preluat conducerea. În spateIMG_0938le meu, Adrian Roșca se ținea aproape. Îl întreb: „Ții ritmul ăsta pân’ la final?” „Nu știu, eu așa sper. Vreau să mă țin de tine.” Bun, mă gândesc eu, am cu cine alerga”. Eu eram hotărât să savurez o cursă montană.

Traseul a fost bine marcat, deși culoarea benzii nu a fost tocmai cea mai bună alegere. Banda albă prin pădure, în lumina soarelui, este puțin vizibilă. Deși totuși marcat din plin, nu ne-a scutit de rătăciri. Prima a fost doar la câțiva kilometri de la start, când urcând o pantă abruptă, cu ochii în pământ am virat în direcția opusă. Și după mine încă doi concurenți. Ei, asta e.

Ne-am întors după ce nu mai văzusem semnul cale de vreo cinci sute de metri și am început să trag mai tare. Împreună cu Adrian am reușit să recuperăm și după vreo 10-15 minute – eram din nou în frunte. Și deși eram în vervă, mi-am dat seama că ritmul era cam tare pentru un maraton montan și am mai domolit. Până la final nu ne-am mai rătăcit, dar ne-am mai întors de câteva ori ca să fim siguri atunci când semnele se răreau.

 

Cursa, în general, s-a întins pe poteci care nu erau marcate turistic sau al căror marcaj s-a deteriorat în timp. Un peisaj sălbatic, care te bucura știind că nu e bătătorit de mulți și care adăuga alergării și o senzație de explorare. Dar, evident, are și dezavantaje – trebuia să fii mult mai atent la marcaje.

După ieșirea din pădure, am intrat în traseul de creastă și în părțile spectaculoase. Un lac întins privit de sus care pur și simplu îți tăia respirația mi-a adus aminte de ce îmi place să alerg curse montane. Iar, după al doilea punct de alimentare, ne-am apropiat de vârf și apoi spre Poarta Soarelui. Un imens inel de piatră care îți lăsa imaginația să zboare gândindu-te la etimologia numelui. Superb.

Nu degeaba a muncit Răzvan Vasile, inițiatorul proiectului, mai bine de jumătate de an și a alergat sutIMG_0941e de kilometri – ca noi să ne bucurăm de ce pot oferi mai frumos munții Latoriței. Și a muncit nu numai la spectaculozitate, ci și la dificultate. Ce credeam că urma să fie o coborâre lină, a fost de fapt o șerpuire care se întrepătrundea cu curbele de nivel, făcând-o mai tehnică și mai greu alergabilă. Dar în nici un caz mai puțin plăcută. Chiar comentam împreună cu Adrian: „Băieților ăstora (adică organizatorilor) le place să se joace cu noi!”

Pe creastă se făcuse un pic mai răcoare și chiar am trecut pe lângă un petec de zăpadă. Am părăsit destul de repede drumul de creastă și… la vale. Tocmai la timp să prindem și o ploaie cu bobițe de gheață. Intrăm pe drumul forestier și după o goană nebună și câteva întoarceri (ca să spulberăm eventualele îndoieli), atingem ultimul punct de alimentare. Cică mai avem 22 km. Aoleu, păi am alergat deja vreo 40. „Ei, tot vroiai tu ultra”, îmi zice tizul meu. „Mda, dar altul era ritmul”. Ne refacem preț de vreo câțiva kilometri și apoi terminăm în forță. Alergăm mai lejer vreo 3-4 kilometri și ne întâlnim cu Răzvan.

De-aici faceți stânga, tot în sus pe cărare, traversați dealul și apoi o să dați în traseul de început.
Și mai avem 20 de kilometri?
Ah, nu, vreo 4-5.
Păi la punctul de alimentare
Păi asta e pe șosea, voi tăiați direct dealul.

Și dacă tot au cerut organizatorii sugestii de îmbunătățire de la noi alergătorii, să vă zic eu ce aștept de la un punct de alimentare. În primul rând apă. Mâncare nu prea mă bazez pe ea, dar nu e rău să fie. Spre finalul unei curse lungi nu ar strica și un pic de sare. Dar foarte util ar fi și un mic afiș pe care să scrie numărul punctului de control și câți kilometri mai sunt de parcurs (sau am parcurs). Sau măcar să scrie pe profilul traseului amplasarea și numărul punctelor de control.

Dar acum să alergăm. Și dacă știam, continuam la ritmul alert dinainte. Hai să vedem acum ce e și cu ”cireașa” asta. Chiar din vârful tortului/dealului. Un ultim punct de control de care trecem în viteză și coborâm în traseul de la start, ce șerpuia printre pietrele unui râu. Dăm și de asfalt și de aici a rămas sprintul de final. Intrăm pe poarta pensiunii Doi Brazi și veseli trecem și prin poarta de sosire. Ceea ce a fost mai apropiat de un ultra decât de un maraton s-a încheiat, iar eu mă simt relaxat, învigorat, iar oboseală în picioare mai deloc. Și splina care mă cam supărase pe traseu, cel mai probabil de la oboseală și stres, acum era liniștită.

Mi-am luat tricoul oficial, de la Gravity, firmă 100% românească (felicitări organizatorilor pentru alegere) și am așteptat sosirea celorlalți concurenți și festivitatea de premiere.

Dar mai-mai că mi-aș fi dorit să fac și traseul de la semimaraton, care a fost total diferit. Dar nu au intrat edițiile în sac :). Sper eu.

Comments

comments

Previous post

O încercare de dopaj cât o carieră încheiată

Next post

Ştiri pe scurt. Din România şi de pe Mont-Blanc

Adrian Ber

Adrian Ber

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *