Căutam de mult un maraton. Nu mai alergasem de mult unul și mi-era dor. Plus că aveam chef și de niște experimente.

Exmoor

de Adrian Ber

Se zice că atât cât câștigi la început grăbindu-te, vei pierde dublu la final. Aveam de gând să testez reciproca: dacă mă păstrez pentru la final, voi recupera dublu? Iar maratonul s-a nimerit să fie de fapt un ultra de 55km. Făcând o paranteză, definiția unui ultra implică un minim de 50km, dar aș zice că un ultra începe cu adevărat de pe la 80-100km.

Traseul a fost frumos, combinând în mod repetat porțiuni de pădure, faleză și asfalt, traversând orășele mici de coastă. Căci maratonul cu pricina a fost cel din Exmoor, din seria curselor de coastă din Marea Britanie. Dificultatea – medie, comparabilă cu a unui traseu montan ușor, deși a fost anunțat ca ”extrem” de către organizatori.

Ajuns în grabă la locul de start, m-am așezat în ultimul rând. Acolo mi-ar fi fost mai ușor să încerc un ritm relaxat pentru început. Numai bine au plecat cei peste 80 de concurenți că s-a și produs prima busculadă. Nici o problemă, aveam de gând să aștept calm. Primele pante le-am urcat la pas, un pic alert, dar la pas.

Doar la vale am dat drumul la picioare, cu o viteză naturală, fără nici o opreliște. Pe faleză alergam ușor, admirând peisajul – o faleză înaltă care cădea brusc în mare. Iar la orizont, un tărâm îndepărtat, învăluit în ceață, contura un tablou mistic, de poveste. Spre surprinderea mea, după vreo 10km, păstrând același ritm încep să recuperez poziții. La un moment dat chiar mă joc în mod tacit cu unul din concurenți, preluând în mod repetat și alternativ conducerea. Păcat că a rezistat doar câțiva kilometri. Eh, oricum aveam de gând să mă „păsuiesc”.

cts13-14exmoor

Întregul parcurs se întindea de-a lungul a trei bucle, dintre care prima se repeta la început și la sfârșit. Jumătatea buclei a doua a marcat și jumătatea traseului.

Dar încă nu era momentul. La penultimul punct de control făcusem deja aproape un maraton, mai aveam așadar vreo 15-16km și era momentul în care vroiam să încep să recuperez.

Recuperam din ce în ce mai multe poziții, iar de pierdut doar vreo două, care oricum cred că erau de la cursa de maraton. Intru pe ultima buclă și iau în piept cel mai greu urcuș al traseului. A doua oară. Dar de asta mai alert, recuperând din nou vreo două poziții.

Dar se pare că „zidul” meu e pe la 45-50km. Așa a fost la fiecare ultra alergat, așa a fost și acuma. Eram pe faleză într-o porțiune relativ ușoară. Singurul obstacol era un vânt frontal care îngreuna respirația. Iar pentru mine, urma ”zidul” meu. Făceam eforturi să-l ”sar”, ajutat de apă și batoane. Dar greu. Fiind în deplasare, nu am avut batoanele mele și le-am simțit lipsa. La ultimul punct de control, o gură de apă și una de aer și aflu că mai sunt doar vreo 3 km. Gândul că mai era așa de puțin sau poate că, în sfârșit, ”zidul” meu se dărâmase, îmi dau aripi. Și mai recuperez o poziție, după ce pierdusem una chiar la punctul de control.

După ce am trecut linia de sosire (6h:18min) și după o mică pauză în iarbă, mă ridic să evaluez situația. Mult mai bună decât credeam – aș mai fi putut continua. Se pare că experimentul meu nu a reușit. Cred că ar fi fost mai bine să păstrez un ritm constant, eventual pe o curbă ascendentă, dar să cresc mai din timp.

Acum însă vreau să dedic un paragraf-două organizării. Kitul obligatoriu de start conținea, din punctul meu de vedere, prea multe lucruri. De exemplu, fluier și folie termoizolantă, inclusiv la semimaraton. Asta în condițiile în care retragerile din traseu nu erau mai lungi de 5-6km până la cel mai apropiat orășel. Dar am reținut și o regulă interesantă, dar foarte bună: atunci când alergai pe asfalt era obligatoriu să-ți scoți căștile din urechi, nerespectarea acestui lucru putând atrage după sine descalificarea. Personal nu îmi place să alerg cu căști, pentru că îmi place să fiu cu totul, cu toate simțurile, în locul respectiv. Dar dacă tot o faci, trebuie să fie în condiții de siguranță.

Ce aș vrea să zic în final ține un pic de ”politică”. Stați liniștiți, nu voi dezbate lupta dintre partide, există totuși o limită.

Am constatat că națiunile occidentale sunt atât de grozave și pentru că oamenii lor cred în ei, susțin la rândul lor că sunt grozavi. Lucru pe care, din păcate, mulți români l-au cam uitat. Aș vrea însă să vă dau un motiv să o faceți, mai ales vouă, alergătorilor români. La oricâte curse am participat în afara țării, nici una nu s-a comparat,  la capitolul organizare, cu cele mai multe maratoane montane de la noi. Și asta pentru că organizatorii români o fac din suflet și creează, pentru noi, nu numai o cursă, ci un adevărat eveniment.

Așa că data viitoare când vă aflați în afara României, la sfârșitul unei curse, iar un străin vă zice: „Frumoasă cursă! Bună organizare!”, ridicați capul sus și spuneți: „Neapărat trebuie să vii în România! Pot să îți recomand câteva Evenimente de alergare montană.”

Foto: www.marathonandahalf.co.uk și Adrian Ber

Comments

comments

Previous post

Știri pe scurt. Culoare și anduranță

Next post

Competițiile lunii mai (I)

Adrian Ber

Adrian Ber

3 Comments

  1. Oana
    aprilie 29, 2014 at 2:18 am

    Peisajul pare foarte foarte fain. Felicitari pentru cursa. Cu privire la strategie: parerea mea, dar e personala, este ca pentru cresteri trebuie sa iei in considerare si perioada ta de zid si sa respecti zidul. Nu trage prea mult in perioada aia ca e posibil sa nu-l sari. Cu privire la organizare: eu tot cred ca mai sunt si chestii de pus la punct si la noi si la altii, dar apreciez chestiile legate de siguranta participantilor, desi unele par extreme si nu le-as fi implementat. Felicitari 🙂

  2. mai 3, 2014 at 4:49 pm

    Eu as merge si mai departe, legat de „invitatia” la maraton in Romania. M-as oferi (adica, am si facut-o) sa-i fiu gazda si ghid acelui alergator, daca se intampla sa discuti cu el ceva mai mult.

  3. […] dacă îmi doream un maraton, nici nu vă închipuiți cât vroiam unul montan. Și s-a nimerit să fie cel de la […]

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *