Rubrica de viteza

Scurtă epopee. De lungime

Daniel Marinescu septembrie 6, 2012

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Cu trei luni în urmă am descoperit, foarte uimit dealtfel, că există şi campionate pentru atleţi veterani. Adică, „masters” cum li se spune mai elegant. Campionate municipale, naţionale, balcanice… de care vrei. Am salivat pe loc şi m-am decis să mă pregătesc şi să particip la câteva dintre probele pe care… „fiind băiet, stadioane cutreieram”.

de Daniel Marinescu – Sundance

În primul rând mi-a plăcut ideea de a relua toată acea pregătire specifică. Lucrezi mobilitate, flexibilitate, explozie, forţă, anduranţă, tehnică specifică fiecărei probe… e mai spectaculos şi mai puţin monoton decât alergarea de fond. Nu că nu mi-ar plăcea în continuare „killing me softly”, însă explozia care îţi arde în câteva secunde toată agoniseala unor luni de zile de antrenamente meticuloase e şi ea o formă de masochism, să ne înţelegem! Sau dificultatea şi riscurile (de accidentare), agilitatea, precizia şi mobilitatea necesare în timpul unei curse de garduri sunt şi ele experienţe de la care nu mă dau deoparte. Nu că ar fi ieşit întotdeauna cu happy end, însă asta se întâmplă – mai exact: mi s-a întâmplat –  şi la alergările lungi. În plus, cred că undeva într-un cotlon al minţii mele mă bucuram că „o să scap mai uşor”. Cât de amarnic mă înşelam…

Fără să intru în prea multe detalii, hai să iau ca exemplu săritura în lungime. Un antrenament tipic se derulează pe stadion şi începe cu încălzirea. Adică vreo şase ture de stadion alergare uşoară (5:00 – 5:30 min/km), apoi încălzire specifică (static: mobilitate; dinamic: joc de glezne, călcâiele la şezut, genunchii sus, picioare ridicate în faţă cu genunchii drepţi, pasul ştrengarului, fandări în alergare etc). Apoi pregătire regim maximal cu câteva sprinturi pe 20m (maxim). Până aici distracţia durează vreo 45 minute.

Săritura în lungime presupune şase etape: 1. start (identic celui de viteză), 2. atingere viteză maximă ce poate fi controlată (nu e aceeaşi cu viteza maximă de la sprint), 3. ultimii doi paşi (pregătire bătaie), 4. bătaie (desprindere), 5. plutire (forfecare sau altă tehnică de control a poziţiei în aer), 6. aterizare. Mă rog… mai este şi etapa finală de înjurături, scuipături, regrete etc dar care este opţională.

Un antrenament tehnic presupune izolarea şi exersarea fiecărui element separat şi abia apoi asamblarea lor. Cu excepţia etapei a şaptea pe care o stăpânesc perfect, toate celelalte aveau nevoie de exersare intensivă. În plus, asamblarea lor este o operaţiune în sine. Precizia cu care sunt executate fiecare în parte este esenţială.

Spre exemplu, elanul trebuie să fie exact la fel de fiecare dată altfel bătaia nu va mai fi pe prag, ci 10cm mai departe, ceea ce va însemna o săritură depăşită sau 10cm înainte de prag ceea ce va conduce la un „prag ratat” şi nu va mai asigura aceeaşi propulsare (pragul te „împinge” mai tare) fără a mai pune la socoteală faptul că distanţa se măsoară de la prag nu de la locul în care s-a efectuat bătaia.

Aşadar este esenţial ca elanul să fie exact la fel de fiecare dată. Cei 25-30m de elan trebuie parcurşi exact la fel cu aceeaşi explozie iniţială şi cu aceeaşi atitudine în alergare (ţinută înaltă, elastică, pe vârfuri, pregătitoare pentru desprindere). Lipsa de concentrare (plecare mai în dorul lelii) conduce la un elan decalat care face imposibilă executarea săriturii. Adică un efort inutil, dacă elanul nu a fost executat cu precizie şi concentrare.

Lipsa de concentrare poate să se manifeste şi în aer. Când tragi de picioare în faţă pentru aterizare, să spunem. Şi… ca un Pinocchio dezmembrat – să zicem ca un exemplu ipotetic – unul din picioare (ex: dreptul) poate să se ducă în faţă nu drept ci cu un mic excurs spre stânga unde ar putea atinge cu cuiele pantofului glezna stângă (ca exemplu, vezi foto).

Bun, concentrare-concentrare, dar după 10, 15 elanuri (sprinturi) situaţia nu mai este tot aia pentru că eşti obosit. Atunci înţelegi de ce e nevoie de alergări de fond şi de forţă în picioare. Sigur, un mic şiretlic îţi permite ca să decalezi un pic punctul de plecare (mai aproape de prag cu o talpă, hai cu două…), ba azi bate vântul din faţă, aşa că mai cârpim cu o corecţie punctul de plecare.
Pentru că este nevoie de un elan identic pentru fiecare săritură este exclus să faci săriturile la rând ca „intervalele”, adică o săritură, revenire la punctul de plecare în alergare uşoară (sau mers) şi reluare. Nu merge. Aşa că trebuie să aştepţi să se încarce din nou. Parcă mai e ceva care funcţionează după principiul ăsta, dar uite că îmi scapă acum.

În pauza de revenire faci mobilitate, desigur. Aşadar mai pui vreo 40-50 de minute pentru partea de tehnică specifică. Iar la final în mod obligatoriu faci o „revenire” (alergare uşoară).

În total vreo două ore. De concentrare, sprinturi, reveniri şi mobilitate. Păi, unde sunt alergările mele d’antan? Cu gândurile şi reveriile lui „uşidi-mă tandru”? Rar depăşeau o oră.

Nu mai intru în detalii cu gardurile că încep iar să mă întreb de ce fac eu asta, cum s-a născut universul, care e scopul vieţii pe Pământ etc. Şi cum de m-au păcălit că „o să fie mai uşor”?

Eh, şi din vorbă în vorbă după vreo cinci, şase antrenamente specifice (pentru lungime), hop! hai că a început să-mi iasă elanul. 81 de tălpi (vreo 25m) fix. Dacă bate vânt din faţă, atunci vreo 80. Din 10 sărituri, hai, una ieşea prin porumb, dar în general nu arăta rău. Elanul, zic. Asta era acum vreo două luni.

Chiar per ansamblu, săritura nu arăta rău. Nu arăta rău deloc. Elanul suficient de bun şi exact, ba chiar cu un mic tic la plecare (aşa cum dezvoltă marii sportivi, desigur!), aterizare aproape acrobatică, spectaculoasă aş spune, uneori cu mult nisip dizlocat. Ce mai, dacă n-ar conta lungimea, chiar ar fi sărituri bune!

Pentru că asta cam lipsea: săritura. Adică bătaia. În rest toate bune şi (foarte) frumoase.

Cum să zic… e ca şi când ai spune: „Băi, eu după ce dau gol fac partea de aia de gesturi de bucurie cât se poate de elaborată şi profi! Chiar mai frumos ca Messi. Ah, doar că nu dau goluri nici pe maidan între blocuri!” Sau (dacă pot fi numite sărituri) „golurile” mele măsurau pe la 3,50m. Un fel de fandare mai răsărită.

Hmm… asta m-a pus pe gânduri. Toate erau bune. Numai amănuntul ăsta era o problemă. Aşa că m-am axat imediat pe bătaie şi desprindere. Asta acum vreo 5-6 săptămâni. Am tras concluzia că poziţia de bătaie era prea îngenuncheată. Sigur, fiind singur, fără a avea vreun ochi care să observe de pe margine am avut nevoie de suficient de multe încercări pentru a putea rămâne atent la poziţia corpului în acel moment: prea aplecat în faţă şi centrul de greutate prea jos.

După două săptămâni au început să apară rezultatele. În mod constant săriturile aveau 4,20-4,30m. Ţinând cont că baremul naţional (la categoria mea de vârstă) este de 4,00m am început să mai prind ceva curaj când le ziceam „sărituri” şi nu mă mai tenta să le zic „fandări”.

După încă o săptămână am început să reuşesc să controlez şi penultimul pas (anterior bătăii). Piciorul trebuie să fie uşor flexat din genunchi fără a deteriora atitudinea alergării şi fără a diminua viteza. Pentru că, evident, viteza (şi bătaia) influenţează în mod esenţial traiectoria şi lungimea săriturii. E balistică, nimic altceva. Odată ce te-ai desprins nu mai poţi face nimic ca să influenţezi traiectoria centrului de greutate. Forfecarea (sau alte tehnici) contrabalansează tendinţa de rotaţie spre înainte a corpului însă nu lungesc cu nimic săritura.

Zic, îmi ieşea şi pasul pregătitor al bătăii. Iar săriturile au început să fie în mod constant în jur de 4,50m. Unele chiar mai bune.

Până duminică! Când nu ştiu ce s-a întâmplat! Nu exagerez, nu e figură de stil. Habar n-am ce s-a întâmplat. Mă simţeam bine. Ca de obicei. Nici obosit, nici duracell. Normal. Nimic nu prevestea dezastrul. Nu mi-a ieşit niciun elan! Nu că nu mi-a ieşit, nooo! Piciorul de bătaie ieşea invers, adică mă trezeam pe prag cu celălalt picior. Abatere… circa 2m faţă de elanul standard.

Prima oară am crezut că oi fi plecat eu aiurea cu celălalt picior, deşi era foarte greu de crezut (am pomenit de ritual şi tic, nu?), dar nu găseam nicio altă explicaţie. Când s-a repetat n-am mai înţeles nimic. Când ieşea aproximativ bine, când genera o abatere de un metru, doi… „Băi frate, ăştia mi-au pus ceva în elan!”

Deoarece n-am avut nicio altă idee, m-am hotărât să sar aşa. Cum o fi, de unde-o fi! Asta e! La una dintre sărituri am făcut bătaia mult înaintea pragului. Era cu vreo două tălpi mai bună decât personal best fără a ţine cont de pragul ratat. Dacă bătaia ar fi fost pe prag ar fi fost undeva peste 5,00m.

Însă nu a fost. Aşa că a trebuit să plec de la stadion năuc şi debusolat, mângâindu-mă cu această fragilă consolare „dacă ar fi fost pe prag…”. De atunci am reuşit să mai fac un singur antrenament şi lucrurile au arătat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Elanul în parametrii normali, săriturile ceva mai proaste (pe la 4,20m) probabil din cauza nesiguranţei şi a lipsei de încredere.

De n-ar mai fi rămas doar două (d-o-u-ă) zile până la Campionatele Naţionale de sărituri care se desfăşoară sâmbăta, da, sâmbăta asta! aş fi avut timp să o iau mai ardeleneşte la puricat. Să punem şublerul, să facem un control psihiatric, oftalmologic, ginecologic orice poate ajuta la rezolvarea misterului. Însă aşa… ce să mai fac? Ah, iar în competiţie ai voie 4 (patru) sărituri. Nu 20. Ceee ne facem, fetelor?

Păi, ce să ne facem? Iaca, scriem să ne exorcizăm. Cel puţin să nu ziceţi că nu v-am spus!

Disclaimer. Nu este recomandat să pariaţi sume mari!

Comments

comments