Fals jurnal de jogging
În sfârșit, alergarea a devenit și în literatura română un pretext de carte.
După știința mea, sunt foarte puțini scriitorii români care să practice cât de cât alergarea. Se pot aminti aici cel mult Radu Aldulescu (care, făcând box în tinerețe, a rămas cu o obișnuință a exercițiului fizic) și Cornel George Popa, un pasionat al joggingului și chiar participant pe la crosuri populare.
În plus, alergarea nu a inspirat niciodată pe scriitorii români, care – din dezinteres sau poate necunoaștere – au evitat să transforme această activitate, doar la prima vedere un efort fizic lipsit de substanță, într-un motiv literar. Lucrurile par să se schimbe acum, după recenta apariție a volumului Aleargă, scris de Ana Maria Sandu. (Editura Polirom, colecția Ego Proză).
Cartea este greu de încadrat într-un gen literar. Nici roman, nici povestire, e mai curând un text poetic și intelectual, ce aduce mai curând cu o prozopoezie. De fapt, autoarea, într-un interviu pentru Bookaholic, respinge orice categorisire, numindu-și textul o struțo-cămilă: ”Nu mi-am propus nimic, nici să fie mai mult proză, nici mai mult prozopoezie. Așa a ieșit. Textul acesta și-a găsit cumva singur cadența”, spune Ana Maria Sandu.
Aleargă reflectă mai curând niște stări, niște trăiri personale, decât să spună o poveste pentru public. E de fapt un jurnal intimist, care are ca fundal joggingul. Alergarea devine un pretext pentru autoare de a rememora într-un tempo sacadat, dezordonat, amintiri, întâmplări din viață, rutina zilnică, flashuri cu prieteni sau foști iubiți, angoase, de a se plânge de inevitabilele mondenități plicticoase sau deadline-uri editoriale, de singurătate. E viața unei femei trecută de 30 de ani, care își caută, aparent în fugă, de fapt pe fugă, un sens al vieții.
”Sînt și nu sînt aici. Am un program, îmi zic că asta e bine. Mă ține pe linia de plutire, îmi dă senzația că mă aflu la adăpost. Parcă aș lucra sub acoperire: plec de acasă, socializez, nu deschid ochii dimineața pînă nu aud soneria telefonului. Spartă și obsedantă. De fapt, am obosit s-o aștept. Din Piața Victoriei, de la etajul 5 al unui bloc comunist, viața mea pare frumoasă. Dar nu mă privesc niciodată în oglinda din lift” (pag. 83).
Alergarea și disciplina corporală aferentă devin în cazul protagonistei volumului un ritual modern de exorcizare a răului de viață: ”Mă gîndesc că, poate, odată cu suplețea, o să vină și fericirea”.
În plus, practica alergării devine și un pretext de scurte întâlniri livrești. E, mai întâi de toate, încântarea de a întâlni personajele din romanele lui Paul Auster – cel care și-a imaginat secta unor alergători care tânjesc după o formă de extaz macabru prin alergare – dar și cea cu Gaucho Guerrero, straniul personaj efemer din „Mătușa Julia și condeierul” a lui Llosa. Gaucho e ”un fondist argentinian, naturalizat în Peru, care își petrece viața bătându-și propriile recorduri; alerga zile și nopți în șir în jurul unei piețe și era capabil să manînce, să se bărbierească, să scrie și să doarmă în timp ce fugea”.
Evident încântată de aceste întâlniri livrești, protagonista / Ana Maria Sandu e în schimb dezamăgită de cartea lui Murakami, „Autoportretul scriitorului ca un alergător de cursă lungă„, pe care o consideră o simplă dare de seamă despre cum să participi la un maraton, cum să te lupți cu corpul tău până la ultima energie și cum ”să încerci să îl convingi să te urmeze în alergarea cea mai nebună. Sinucigașă. Doar ca să simți că ești viu” (pag. 97).
Una peste alta, chiar evitând o concluzie definitivă, aș spune că Aleargă e precum litania rostită de mintea unui alergător care se izbește de ”zid”. Agitată, speriată, confuză. Atunci, gândurile țâșnesc pentru o secundă, se înlănțuie bolborosit, mintea încearcă să le deslușească, dar ține în același timp să se rupă de ele cât mai repede. Cauți un rost, pe care în cele din urmă îl găsești doar în faptul de a nu te opri din ritmul sacadat al pașilor care merg tot înainte.
Câteva cuvinte despre autoare. Născută în 1974, Ana Maria Sandu are un masterat în literatură română contemporană și este redactor la revista „Dilema Veche”. A mai publicat alte trei romane.
În viața de zi cu zi aleargă, precum scrie, cu intermitențe, spune într-o prezentare de pe site-ul editurii Polirom: ”Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi cînd aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. Ca orice alergător din lumea asta, am zile mai bune şi zile mai proaste. Poate că de aceea scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vîrstă, frici sau dorinţe.”
Scriitor si alergator fiind, treaba e ca multi au alte preferinte. Plus ca nici nu le-a placut sportul in tinerete.
Din fragmentele redate, pare a fi mai mult un jurnal sportiv amplu redactat.