vineri, aprilie 23 2021

Lupta cu înălțimile și lecțiile coborârilor. Sau despre frumusețea specială a traseului și dificultatea sa tehnică deosebită. Atâtea amintiri…

00

de Florin Glinta

Sunt la start, bubuind de adrenalină, mai în formă ca niciodată, decis să fiu mai bun ca anul trecut; ochii sunt pe cei din față, știu ca după nici măcar un kilometru nu o să îi mai văd, pentru că băieții sunt al naibii de buni, iar prezența lui Raul, spaniolul, îi va ambiționa și mai tare.

Am plecat deja… nebunie, ritm drăcesc, trec de prima alimentare fără să o bag în seamă… Îmi amintesc locurile, dar asta nu face urcările mai domoale și nici coborârile mai puțin periculoase.

Înainte de Vîrful Piule înțeleg că nu e ziua mea de urcări, am impresia că trag greu la deal, mai lent decât aș fi vrut, poate iar o fi nesomnul… deh.

01Apar tentațiile și întrebările, ca niște cântece de sirene care să mă facă să intru în zona de confort, să mă abat de la ce mi-am propus: ”hai că oricum nu tragi tu la medalie, ce te omori așa?, poți să o lași mai încet, uite ce frumusețe de peisaj, fă-ți timp și de poze, oricum stai bine cu timpul…”.

Pe Piule îmi acord secunde minunate de privit cu nesaț împrejur, scrutez ușor îngrijorat norii cam fioroși dinspre Custura, mi-aduc aminte de o poveste cu trăsnetul picat lângă oameni aflați pe munte (”brrr…n-aș vrea să se repete fenomenul și eu să fiu protagonist”) apoi mă reconectez la cursă pentru că, în coada ochilor, mi se furișează doi concurenți pe care îi știam mai în spate.

Da, gata cu îndoielile și admirarea peisajului, am venit la un concurs, hai să mă comport ca atare! O rup la fugă în jos, trec ca vântul de cei doi și…îmi dau seama că ar putea fi ziua mea de coborâri, pentru că totul merge ca uns: genunchii își văd de treabă fără să protesteze, gleznele țopăie parcă vesele pe pietrele extrem de înșelătoare și pe poteca de traversare care mă forțează să calc într-un unghi nefiresc, iar pantofii La Sportiva țin bine pe drum și nu îmi fac bătăturile de care atâta m-am temut.

Mergeeee, chiar dacă bâjbâi scurt prin jnepeniș, din neatenție, iar următorul urcuș scurt, aprig, îmi mai taie un pic gazul! Mă trezesc deja în fața coborârii spre cabana Buta, timpul e bun (pentru mine), știu ce mă așteaptă, așa că mă las la vale cu toată viteza controlabilă, și mă bucur ca un copil de senzația colosală de libertate și de frumos pe care ți-o dau picioarele care sfârâie peste bolovani, prin iarba parșivă și lunecoasă și peste cioturile de lemn care se întind ca niște degete rășchirate gata-gata să te dea de pământ.

Nu e loc sa te lași înșelat, dacă ai chef de poezie trebuie să o faci în slow motion: Retezat Trail Race Intersport cere concentrare 100% dacă vrei să îl faci în regim de viteză, iar asta e foarte frustrant în nebunia de frumusețe care se dezvăluie la fiecare pas.

Plec de la Buta în trombă, fără să mai repet greșeala de cu un an înainte când m-am îmbuibat din bunătățile oferite și am urcat apoi cu diafragma în gât.

Dar… toate planurile, parcă tot anul competițional, sunt puse serios la încercare de acest colos care se cheamă Vârful Custura. Este bucata de traseu pe care înțelegi de ce RTR Intersport este, de fapt, și o cursă de skyrunning: ești acolo, sus, alături de uriași, parcă alergi cot la cot cu Păpușa și cu Peleaga, îți verși plămânii pe pietroaiele atotprezente în aerul rarefiat de la peste 2400 m, iar toată ființa cheamă mai aproape steagul alb, al Sponser, de pe vârf, care anunță izbăvirea de chin. Dar vai… e atât de departe.

E adevărat, nu mai sunt așa de distrus ca la ediția precedentă, e adevărat, acolo sus am simțit că încă mai am energie dar, din02 nou, m-am simțit ca un mic Sisif cărând la deal bolovanul reprezentat de cele două picioare, grele ca plumbul.

E locul în care trebuie să faci apel la toate resursele de imaginație, de trucuri auto-motivatoare sau, pur și simplu, la chimia din gelurile energizante; ritmul mult mai lent îți dă timp să te uiți cu nesaț la peisajul extraordinar și poți folosi asta, fără greș, ca sursă de revitalizare.

Am privit ulterior filmulețele cu primii concurenți trecuți pe acea porțiune: dacă la primii 4-5 am rămas cu ochii bulbucați de cum continuau să alege în sus, parcă plutind peste pietre, după ei am început să mă distrez copios (recunosc, cu un aer vinovat) văzând sportivi puternici, pe care îi știu bine, cum trăgeau aerul cu lăcomie, în foamea după oxigen, destul de afectați și ei, cu mersul șovăit, e adevărat, dar mult mai iute și mai cu stil decât mine.

Iar distracția era departe de final. După urcare, vine coborârea, iar la Retezat Trail Race coborârea e cireașa de pe tort; ajung pe Vârful Mării și mă uit în jos la ceea ce părea să fie traseul de coborâre: ezit un pic (aici au fost mulți care își ziceau ”nu se poate, pe-aici, nu are cum?!”), primii pași sunt pe un teren foarte abrupt și mișcător, dar am văzut multe la viața mea și îi dau înainte, din ce în ce mai repede, până ajung să alerg în jos de abia îmi mai pot pune frână.

E o nebunie, e un downhill fără bicicletă, și mă bucur ca un nebun când îmi simt picioarele în formă, dar trebuie să fiu concentrat pentru că, în viteză, pe acel teren, glezna sau genunchiul pot sări în asemenea hal încât îți poți rupe și gâtul. Admir în gând performanța extraordinară a celor buni care efectiv ”zboară” pe aici; de peisaj nu am timp, pentru că opritul ia energie, abia de mă pot aduna să țin traseul corect.

Ajung la ultimul check point, la ieșirea din pădure, și făcându-mi rapid o verificare a stării generale, îmi dau seama că am picioarele deja praf, dar nu doar praf, ce zic, ci zob, ca bătute cu ciocănelul de șnițele și colcăind de acid lactic; toată forma mea fizică a fost făcută ghemotoc și aruncată la coș de acea bucată de coborâre care parcă vrea să concentreze esența coborârilor de pe la noi.

Faptul că am alergat-o pe toată mi-l ofer pe ca pe un compliment, și mă îndrept spre finish abordând ultimii kilometri mai mult cu sufletul și cu gândul la bunătățile de la final; până acolo, însă, o bucată scurtă de urcare pe forestier mă face să înjur în gura mare: e ca un mic Mont Blanc pus în mijlocul drumului… cui naibii îi mai arde de urcușul acesta?

Finalul și tot ce urmează după sunt epice: primiri triumfale pentru toți concurenții, bere în valuri, apoi vin din cel bun, mâncare delicioasă și multă voie bună, cu oameni speciali și prieteni deosebiți. O ploaie repezită consfințește bogăția acestei curse și dă un pic de adrenalină ultimilor concurenți care încă luptă cu coborârea de pe Custura.

Este o cursă unică, cu un parfum special pentru mine, cu tâlc ascuns, cu o poezie de peisaj și cu o adevărată filozofie de viață.

*****

Florin Glinta este psiholog de meserie, dar și un pasionat alergător montan. Foto: Andrei Valentin Drăgușanu

Relatarea cursei Retezat Trail Race 2013 a fost publicată și în revista Alerg #16

 

Comments

comments

Previous

Do you speak ultra?

Next

Ştiri pe scurt: curse multe şi câteva ciudăţenii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also