Info general

Am alergat din Turda până-n Cluj

Alerg.ro iulie 2, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Până în Turda am mers cu microbuzul cu treburi, dar la întoarcere m-am întors în alergare.

de Adrian Dohotaru

Mi-am propus să alerg dintr-o bucată din Cluj până la Roșia Montană, peste 100 de km pe teren accidentat, în timpul FânFest-ului.

Văd alergarea până în Roșia ca un Dans al Activistului (hehe, Dancing With Myself), monoton, repetitiv, consecvent, uscat și determinat. Este un omagiu adus rezistenților din Roșia Montană și activiștilor din campanie care aleargă un ultra-maraton de mai bine de un deceniu și au învins adversitățile unei politici tributare capitalului corporatist și nu cetățenilor, dar și unui pseudo-civism, pasiv și descurcăreț doar în propria ogradă.

Dar trebuie să mă pregătesc și eu sunt leneș pe distanțe mai lungi de 10-15 km. Am așteptat nepermis de mult până când mai am doar o lună jumătate de antrenament. Așa că îngraș porcul în ajun, iar ieri am alergat vreo 30 de km. E distanța cea mai lungă în ultimii doi ani. Din Turda până în Cluj, prin Cheile Tureni, pe miriștile de pe dealuri, prin pădurea Făget, până am ajuns în Mănăștur.

Am plecat după-amiaza pe soare și știam că o să am probleme pentru că mi-am luat numai 500 de ml de apă și doar un gel, iar de la ora 1 nu mai mâncasem serios. Mai bine, simulez senzația de ultra-maraton.

Nițel jack ass nu am ocolit Cheile Tureni pe lângă autostradă, ci am intrat de-a rostogolul în ele pentru a face diferență de nivel. Îmi plac cheile, sunt mai sălbatice decât Cheile Turzii, deși nu la fel de semețe. Îmi amintesc de vremurile când chiuleam de la școală și veneam la cățărat pe stâncile cheilor.

Nici o pancartă care să semnaleze de ce cheile sunt rezervație naturală, ce floră și faună se găsește aici.

Alerg la umbră și aerul răcoros e plăcut după fierbințeala de pe culmile dealurilor. Pe la jumătatea cheilor drumul auto dă în câteva garduri pe care scrie proprietate privată. Pur și simplu nu poți străbate rezervația naturală fără a intra pe aceste proprietăți.

Am mers pieptiș în sus, văd un uliu care plutește în cer, stă efectiv pe loc țintuit de curenții de aer. Stă așa zeci de secunde, într-o combinație de îndemânare și forță, după care se lasă în picaj perpendicular pe stâncă în căutarea hranei. E prima oară când văd astfel de zboruri kamikaze!

Părăsesc cheile în căutarea benzii roșii, drumul care face legătura dintre Cluj și Cheile Turzii. Nu îl nimeresc, alerg pe pământurile țăranilor, iar ei din căruță, la muncă, mă fixează burtoși și perplecși.

Alerg kilometri întregi pe culmi singuratice și nu mai văd țipenie de om, doar drumul național în depărtare și turmele de oi. Dar la vreo 30 de metri de drum văd două femei cu cărucioarele, în ciulini, dar parcă sunt o iluzie optică. Pentru că nu e nici un sat în apropiere, nici o mașină.

În stânga sunt Apusenii care mă însoțesc o bucată bună de drum. Dar de la o vreme nu mai văd pentru că sunt obișnuit cu peisajul. Ascult păsările în zbor, o barză, prepelițele care o zbughesc când îmi aud tropăitul de orășean, o rândunică punkeriță (avea o creastă dar nu știu dacă e naturală sau își băgase capul în apă).

Când ajung în pădure după jumătatea alergării aud frunzele mișcate de un vânt rece, prevestind furtuna. Transpirația mea e rece, iar trupul vlăguit.

După care sunt din ce în ce mai epuizat și nu mai simt nimic. Vreau doar să termin alergarea. Mai bine aș face intervale de 400 de metri, cu mișcări largi, pas amplu, iar mușchii să se formeze rotund și mlădios, îmi zic. De ce anti-dansul meu colțuros, uscat și activist?

În colonia Făget un localnic îmi dă apă ca să îmi continui alergarea. Deja m-am obișnuit cu oboseala și încerc să îmi imaginez cum va fi la km 100.

Comments

comments