Deși aleargă de ceva vreme distanțe foarte lungi, Andrei Nana nu a ajuns să iubească ceea ce face.
Alerg.ro: Avocat. Român care trăiește în SUA. Ultramaratonist. Cine este totuși Andrei Nana?
M-am născut în Alba-Iulia, unde mi-am petrecut copilăria. După terminarea liceului am locuit în Timișoara înainte de a mă muta în Statele Unite. În timpul facultății am călătorit și petrecut ceva timp în Franța, Italia, Austria, Germania și prin țările vecine României. Doream să găsesc o oportunitate mai bună din punct de vedere economic dar și a libertății. Fiecare din țările vizitate a avut ceva de oferit, dar dintotdeauna am știut că viața mea trebuie să fie în SUA. Visul a devenit realitate în 1999, când m-am mutat în Washington DC.
Alerg.ro: Ești, se pare, o fire aventuroasă. Sportul a făcut totuși mereu parte din viața ta?
De mic am fost îndrumat către sport de părinții mei. Am început cu judo și atletism la cluburi din Alba. Înainte de 1989, am fost atras doar de artele marțiale, însă ulterior am mers la atletism pentru că acolo erau fetele frumoase de la școală și doream să fiu lângă ele. Din păcate nu aveam viteză și nici prea multă rezistență, așa că fetele nu vorbeau cu mine, fiind interesate de băieții mai tale
ntați la atletism. Am renunțat. Pentru următorii câțiva ani am practicat handbal și fotbal, dar nici aici cu prea mult succes. După 1989, când artele marțiale au devenit legale în România am început Shotokan și Taekwon-Do. Acestea au devenit o parte integrantă din mine, fiind fascinat de posibilitățile corpului uman de a îndura durere.
Nu m-a interesat partea competitivă, ci doar aspectul de luptă al artelor marțiale. Atunci am început să studiez mult, să citesc, biografiile maeștrilor au devenit pasiunea mea.
Alerg.ro: Cum și de ce te-ai apucat de ultrarunning?
Alergarea ultra- a devenit parte din viața mea pe neașteptate. După ce am abandonat atletismul în copilărie, alergarea a devenit ceva ce am făcut doar din necesitate. În SUA am fost timp de opt ani în armată, iar acolo trebuia să trec un test de pregătire fizică în fiecare an. Una din probe era să alerg 3 km. Făceam tot ce era posibil să evit antrenamentele de alergare și doar să dau testul respectiv. Această experiență m-a convins încă o dată că nu am talent și că alergarea e pentru mine un exercițiu negativ.
Și a venit anul 2009. Îmi terminam doctoratul în drept, în Florida, când am suferit o puternică lovitură la nivel emoțional: prietena mea de atunci a decis să întrerupă brusc relația noastră, deși începuserăm să facem planuri de căsătorie. Atunci a fost prima dată când am început să caut motive de a merge înainte. Nu am putut dormi bine luni întregi și îmi era din ce în ce mai greu să studiez.
Atunci am decis că cea mai bună soluție este să găsesc o modalitate de a-mi crea suficientă durere fizică astfel încât să uit momentan de durerea emoțională. Cum alergarea era o activitate pe care o uram am zis că de asta trebuie să mă apuc. Așadar, am început să alerg pentru a-mi provoca cât mai multă durere fizică. După câteva luni în care am mărit distanțele pentru a avea astfel același nivel de febră musculară am decis să alerg 100 mile (160 kilometri). Nu știam atunci dacă asta e posibil, nici dacă alți oameni o făcuseră înainte.
Unul dintre prietenii mei care auzise despre ce plănuiam știa, din cercul lui social, de un atlet care alerga astfel de curse. Câteva zile mai târziu mi-a dat un număr de telefon. Discutând cu Chris Twiggs am aflat mai multe despre lumea ultraatletismului și, în scurt timp, Chris mi-a devenit mentor. El m-a ajutat să înțeleg că ceea ce vroiam să fac este normal, că mulți alții o făcuseră deja, că este un stil de viață, mi-a vorbit despre competiții. Într-un fel m-a ajutat să înțeleg că sunt pe calea cea bună, într-un moment când restul prietenilor și familia încercau să mă convingă că ultramaratonul este dăunător sănătății, că nu este normal etc.
(va urma)
Romanian
English
1 comment