Prima mea auto-descalificare la un concurs
Am ajuns primul la finiș în cadrul competiției de trail running, 26 de km superbi prin Făget, organizată de Clujul pedalează.
Eram tare surprins că am ajuns pe locul I pentru că mă rătăcisem prin pădure și eram sigur că am pierdut podiumul. Mai ales că Szabi (Szabolcs Gyorgy) și Claudiu Gorgan erau în fața mea. Pe Claudiu l-aș fi prins, că i-am studiat tehnica de alergare, cu prea multe ruperi de ritm, care nu e chiar potrivită pentru alergări montane și de trail. M-am bucurat că a fost și una dintre puținele dăți în care îl vedeam la oarecare distanță pe Szabi și după jumătatea cursei.
Cum m-am rătăcit? S-a adunat oboseala din ultimele nopți nu prea dormite și în care mi-a plăcut, plecat fiind din țară, să beau bere la terasă și să fumez liniștit. Am ajuns și sâmbătă dimineața, pe la ora 2 și m-am culcat la 3. M-am trezit la 7.
Cred că ăsta e principalul factor al neatenției, dar mai e unul relevant și sper ca pe viitor organizatorii de concursuri să fie mai prietenoși cu mediul.
După aproape 20 de km prin pădure, am ieșit într-un luminiș și nu am mai știut exact direcția, așa că m-am orientat după o bandă de plastic pe care am văzut-o în depărtare. Am trecut de bandă, apoi am văzut altă bandă de plastic agățată de copac, dar după câteva sute de metri am realizat că nu e banda competiției, ci a altui concurs.
Nu m-am mai întors, ci am continuat în speranța că dau de cealaltă bandă. Am dat, dar cu ocazia asta am scurtat traseul și am ajuns în fața lui Szabi. Cum nu îl mai vedeam, mă gândeam că e mult în față. Claudiu mi-a zis că s-a rătăcit tot pe același traseu pentru că a văzut și el banda de plastic, dar nu a avut intuiția să o ia la dreapta, ci a alergat tot în sus. Am vorbit ulterior și cu alții, care mi-au spus că probabil au rămas marcajele de la alt concurs, poate de motocros (în ciuda faptului că am cerut autorităților în sesizări delimitarea clară a traseelor cicliste și pietonale de cele cu motoare).
Înțeleg că sunt foarte multe griji legate de gestiunea unor concursuri cu sute de oameni și apreciez ce fac organizatorii de competiții. Totuși, e important ca aceste „detalii” să fie luate în considerare, iar pădurea să fie curățată de plastic Apoi, dacă nu facem un concurs de orientare, e bine ca la anumite intersecții să fie voluntari care ghidează alergătorii. Chiar dacă prețuiesc efortul voluntarilor, e relevant ca ei să fie instruiți pe aspecte de bază: dacă cineva nu aleargă cu GPS-ul și întreabă câți km mai are, bine ar fi să primească participantul și un răspuns pentru că din experiența mea la concursuri doar o zecime știau. Dacă voluntarii nu sunt instruiți, pot fi puse niște borne pentru ca alergătorii să își dozeze efortul.
Îmi pare rău de premiile ratate, dar cred că este mai fair play auto-descalificarea decât să fi ajuns la o înțelegere amicală pentru locul doi sau trei.
Puțin amărât după ce m-am auto-descalificat, au venit și niște dileme legate de ceea ce facem. Oare ne relaționăm ok ca alergători amatori cu pasiunea noastră? De ce vorbim doar de performanțe și evadare plăcută când pădurea ne este tăiată sub ochii noștri? De ce foste campioane mondiale suspendate pentru dopaj aleargă cu amatoare? De ce nu există un echilibru între tendința de a comodifica aceste concursuri, cu tone de reclame țipătoare, și preocupările civice ori eco? Pe podium nu aș fi avut nici o îndoială…
Sper ca aceste dileme să conducă la critici sau auto-critici constructive. Pentru că văd mult potențial în România pentru competițiile de alergare și cred că vor crește competițiile, care deja sunt prea multe, care reușesc să fie atente nu doar la detalii organizatorice, ci reușesc să propună mize mai mari decât plăcerea alergării împreună pentru sănătatea noastră individuală.
Dar întrebările sunt înghițite de amintirea pădurii cu reflexii aurii, de trilurile de păsări pe care le auzeam, dar nu le puteam identifica în ignoranța mea, de adierile răcoroase de vânt când soarele îmi spărgea capul de căldură, de încurajările și „cinciurile” venite de la cunoscuți și necunoscuți.