Odă-n pas alergător
De 1 mai, proletariatul din birouri a ieșit la alergare. Și a scris o odă de mulțumire.
Stimate tovarăşe Secretar General,
Cu ocazia zilei de 1 mai, această unică şi inegalabilă sărbătoare a tuturor oamenilor muncii, ţin să vă aduc la cunoştinţă îndeplinirea îndatoririlor ce îmi revin ca bun cetăţean al republicii, ba chiar depăşirea cu 10,73 de kilometri a planului stabilit pentru luna aprilie în întrecerile pentru construirea unui corp sănătos, pus în slujba zidirii cu succes a noii orânduiri sociale.
Mai mult, astăzi, în zi de măreaţă sărbătoare a primăverii şi a muncii, intrată în conştiinţa popoarelor ca un simbol al forţei proletariatului, am ales să contribui cu alţi 15 kilometri pentru depăşirea cu succes a planului pentru întregul an.
Aşa că, dis de dimineaţă, pentru a celebra ziua milioanelor de făuritori a bunurilor materiale, care au misiunea istorică de a dezrobi popoarele de sub jugul exploatării şi asupririi, am ales să alerg îmbrăcat în culorile drapelului nostru naţional: tenişii de culoare roşie, produşi de fraţii noştrii noştri japonezi în unităţile lor de producţie de la ASICS (Asociaţia Socialistă Internaţională de Clădire a Sportului), şort de culoare albastru creat în fabricile oamenilor muncii francezi, Le Coq Sportif, având cocoşul cu pieptul umflat drept simbol al luptei revoluţionare, şi tricoul galben adidas al fraţilor Dassler, despre care se ştie că au fost urmaşii pe linie maternă ai unuia dintre părinţii socialismului, Karl Marx. La mână am ales unul dintre ultimele modele de ceas al celebrelor uzine Garmin, din Minsk, inaugurate cu ocazia trecerii a 10 ani de la cucerirea Cosmosului de către tovarăşul Yuri Gagarin.
Mândru de drapelul statului nostru am purces la drum prin frumoasa noastră Capitală, pe care, stimate tovarăş secretar general, aţi fi mândru să o găsiţi aproape aşa cum aţi lăsat-o. Din faţa blocului construit cu atâta grijă în cartierul Tineretului în perioada epocii de lumină şi progres, până în zona magazinului Unirea, chiar nimic nu e schimbat.
Poate ar fi de remarcat că primarul de sector doreşte să arate atât de mult bunăstarea oamenilor muncii încât a ajuns să monteze borduri de marmură şi granit în poziţie verticală. Iar aproape de intersecţia cu numele capitalei statului vecin, frate şi prieten, Ungaria, o unitate de alimentaţie publică este asaltată zi şi noapte de oameni ai muncii cu cefe groase, care etalează cu ostentaţie bunăstarea acestei pături sociale prin lanţuri groase de aur. Toţi cer într-un grai acelaşi meniu – cu de toate.
Mult stimate tovarăşe, nici maşini nu sunt mai multe decât în perioada de glorie şi progres în oraşul nostru cu sânge şi sudoare construit. În zilele de sărbătoare, pentru că toate acele maşinării pentru transportul oamenilor muncii care sufocă municipiul nostru în tot timpul anului, acele BMW ursuleţ din vremuri străvechi au luat drumul litoralului neschimbat al Mării Negre, unde proletarii cheltuie cu milioanele pentru vinuri albe cu gaz aduse în roabe. Toate acestea pentru a aduce un pios omagiu celor care au luptat pentru stabilirea zilei de muncă la opt ore.
Acolo unde Bulevardul Victoria Socialismului se întretaie cu Bulevardul Unirii, de unde putem admira măreaţa realizare a socialismului, Casa noastră, a Poporului muncitor, fântânile sunt o încântare, dar au mai rămas funcţionale doar două-trei. Pe Magazinul Cocor, aşa cum îl ştiţi, pe care au lipit noii tovarăşi geamuri oglindite, tronează acum televizoare cât două etaje pe care îşi face reclamă, o cutumă a capitalismului decadent, ministerul condus odinioară cu atâta sârg şi conştiinciozitate de către tovarăşul Tudor Postelnicu. Acum…
Bulevardul Nicolae Bălcescu, mândru revoluţionar al naţiei române, e neschimbat. Bine, magazinele sunt închise, cinematografele care odinioară aduceau zâmbete şi linişte în sufletele creatorilor socialismului mutilateral dezvoltat, zac acum în mizerie, aşteptând să cadă. Ca şi blocurile de deasupra. Nu mai vorbesc despre edificiul de cultură Melody, unde un tovăraş care nu avea grade de rudenie cu poetul Adrian Păunescu, distra clasa muncitoare, închis la fel ca şi fratele său român, Café de Paris.
În această mare de magazine ferecate, atenţia mi-a fost atrasă de un om al muncii care dădea cu mătura pe trotuarul din faţa prăvăliei, un shop vopsit în roz, probabil roşu la origini, şi în care am aflat cu adâncă tristeţe că nu se vindea secera de pe simbolul nostru, al alianţei dintre ţărănime şi proletariatul insdustrial. Probabil terminase stocul. În schimb, muncitorimea din fabrici şi uzine era dârz reprezentată.
În Piaţa Victoriei chiar nimic schimbat, până şi oamenii din Guvern par aceiaşi. Apoi drumul m-a dus spre dreapta, prin faţa casei unui om al muncii câmpului, un fost cioban, care a demonstrat că munca te poate duce atât de departe încât poţi să-ţi văruieşti pereţii cu aur, şi mai departe spre Televiziunea Română. Liberă. Şi ea, la fel, aşa cum o ştiți.
Am întâlnit pe traseul stabilit pentru depăşirea planului şi în acest cincinal lunar şi oameni ai muncii care sărbătoreau 1 Mai, cum altfel, decât prin… muncă.
Muncă pe care o vom depune şi noi, alergătorii patriei noastre, în continuare, pentru propăşirea proletariatului până la cucerirea victoriei în revoluţia socialistă.
Adrian Țone este un cronicar… și cam atît. În rest, el zice că și aleargă.