Prima tentativă de traversare în alergare-mers-înot a litoralului românesc, de la Sulina la Vama Veche, s-a încheiat puțin altfel decât aș fi vrut. Eșec? Așa îmi vine să zic acum.
de Adrian Ber
„Live to run another day!”, ceva de genu’ ăsta a zis soția mea. Și alături de ea întreaga echipă de sprijin care încerca să mă convingă să mă opresc. „Da, da, știu, aveți dreptate”, spunea și eul meu însărcinat cu securitatea personală. Dar atunci de ce am un gust așa amar, gândindu-mă la abandon, chiar și acum la o săptămână după?
Dacă n-aș fi pierdut crema de protecție solară? Dacă m-aș fi oprit să dorm în Corbu? Dacă continuam pe plajă și după Eforie Sud? Dacă nu ziceam nimic și pur și simplu continuam? Inutil acum, când încerc să mă gândesc doar la partea frumoasă. Dar… eram așa aproape… și eu care credeam că o să mă lase picioarele … În fine. Partea frumoasă.
O monotonie dezolantă desfășurată pe aproape 160 km. Dar acel monoton care te farmecă tocmai prin însăși monotonia lui. Am repetat ”monoton” de prea multe ori? Credeți-mă, nu suficient. Monoton, monoton, monoton. Nu, tot nu e suficient.
Singurele pete de culoare erau cherhanalele care aveau efectul unor pastile de ridicat moralul (dacă o fi existând așa ceva). Iar unele, părăsite fiind, păreau să se contopească încet-încet cu peisajul. Până și păsările păreau să se fi adaptat întregului tablou, încercând acum chiar să-l copieze. Cârduri întregi de cormorani (negri!) și pelicani (albi!) își luau zborul cum mă apropiam de ei. Ghearele lor stârneau o fântână strălucitoare de stropi sub soarele incandescent al mijlocului de august.
O imagine feerică care pe mine mă ducea cu gândul la o reclamă turistică a Deltei sau la mai vechea Teleenciclopedia. Dar după 1km? 2? 10? 20? 50? Feeria se stinge dezolant în peisajul monoton.
Și dacă vorbim de frumos, cum aș putea să nu zic nimic, ba chiar să ridic în slăvi ”cea mai cea” porțiune. Cea mai dificilă, cea mai periculoasă, dar cea mai frumoasă. La Zătoane, între Ciotica și Perișor (căutați pe hartă, vă rog). A doua zi, după ce am înnoptat la Ciotica, am început la 5:30 cu o baie, care nu a fost chiar așa rece cum credeam – trecerea canalului de la Ciotica.
După ce am parcurs primii kilometri, pe o cărare mică care se pierdea pe alocuri prin pâlcurile de iarbă mai mult țepoasă, dau de un gard de sârmă ghimpată. Mai încolo aveam să-i descifrez și simbolul – „Aici se termină orice urmă de civilizație!”. Aș vrea să vă pot descrie cât mai exact ce a urmat: un baraj de scoici de maxim câțiva metri lățime, din care răsar niscai vreascuri – granița dintre mare și stuful care luptă pentru pământ. Dar cuvintele nu pot descrie. Sălbăticie în forma ei primordială. O sălbăticie care se modifică de la an la an, decisă parcă să își declare hotărâtă independența.
Doar câteva animale intervin în această luptă, mai mult ca simpli spectatori: broaște, șacali, șoareci și iepuri de câmp, țestoase, vipere. Și câțiva nebuni. Ăștia aparțin speciei umane, evident.
Costin, membru al unei expediții anterioare, îmi spunea după ce schimbam impresii la cald: „Păi eu am niște prieteni, munțomani și ei, care au vrut să facă nebunia asta. Dar când au ajuns la Zătoane mi-au zis că li s-a făcut frică și au făcut cale-ntoarsă. Nici eu nu știu dacă m-aș fi aventurat singur. Tu…”
Eu, sincer nu am stat să analizez așa mult. Știam că am de mers tot înainte. Eram atent pe unde calc de teama viperelor sau a entorselor și nu mai alergam, ci mergeam. Nu îmi permiteam nici o greșeală, acolo unde semnalul GSM era inexistent. Și, bineînțeles, mă bucuram de peisaj. Dar peripețiile nu au lipsit.
Știam că am două treceri de apă sau ”spărturi” așa cum le zic oamenii locului. Prima, la Zătonul Mic. Valurile erau mărișoare, datorită vântului. Cu papucii și rucsacul într-o mână, fac primii pași prin mâl. Deja eram în apă până aproape de piept. Un pas în gol, celălalt picior îmi alunecă prin mâl, iar valul, sincronizat, mă acoperă cu totul. Speriat și după o ușoară ezitare, încerc să îmi calmez respirația și înot ușor către celălalt mal. Mda, trecerea asta de apă nu o mai filmez de două ori, mă voi mulțumi cu cea de pe camera prinsă de șapcă. Mai ales că, sper eu, cascadoria nu o să îmi iasă și a doua oară. Vreau să îmi sun echipa de suport, să îî asigur că sunt bine, dar nu este semnal pe nici o rețea. Încă un motiv de stres.
De vreo două ori a trebuit să ocolesc stuful abundent sau desișul spinos al copacilor prin apă. Dar tura asta, încălțat, din cauza rădăcinilor tăioase care creșteau pe plajă. În continuare de acoperire GSM nici nu poate fi vorba. Iar acu’ parcă văd lucruri care nu există. Mai înainte reperasem vârful unei antene alb-roșii, iar acu’ nu mai e. Dacă o mai văd, o filmez. A apărut mai încolo, de după coroanele copacilor, am filmat-o și chiar era antena GSM de la Perișor. Antena era, dar semnal tot nu. Așa că nu am avut nici un fel de comunicare cu echipa mea pentru cel puțin 5 ore. Dar am avut parte și de ajutor.
La Gura Portiței, asistenta de la cabinet mi-a dat niște cremă de protecție solară, pe a mea o pierdusem la una din trecerile prin apă. Iar la pichetul Vadu și mai încolo la plaja Vadu am fost omenit cu apă și mâncare.
Nu am zis nimic încă de înot. Pe general, mi-aș fi dorit ca distanța înotată să fie mai mare, să fie și un ultraswim, un adevărat ultra-aquathlon. Mă pregătisem sufletește pentru trecerea brațului Sf. Gheorghe, despre care auzisem că și pentru localnici e o piatră de încercare. Dacă nu insista domnul Alexandru, barcagiul, și echipa mea de sprijin să trec înot legat, era chiar simplu. Așa, o frânghie de 10-15 metri îmbibată cu apă mă cam trăgea în jos sau mă dezechilibra. Mai era sincronizarea cu barca și valurile accentuate de motor. În rest, mi s-a părut mult mai simplu decât credeam. Doar că în loc de linie dreaptă, am descris un arc de cerc, datorită curentului, care se pare că era destul de puternic, deși nu prea îl simțeai.
Astea sunt primele gânduri după traversarea în alergare-mers-înot a litoralului românesc. Din păcate, a trebuit să abandonez la Tuzla, când insolația m-a doborât. Pierdeam lichide cu o viteză mai mare decât puteam asimila și mă puteam concentra destul de greu. Cu mintea și privirea tulburi.
După o noapte de odihnă la Vama Veche am făcut o alergare de recuperare până la Eforie Sud, locul unde fusesem nevoit să părăsesc plaja.
A fost o cursă unică pe care mi-o doream de aproape un an de zile. A fost o cursă pentru care mă documentasem și mă antrenasem bine. A fost o cursă inedită, în care am văzut locuri unice în țară, poate chiar în lume.
A fost o cursă grea în care am avut parte de ajutorul unor oameni extraordinari: Teodora Pălărie și Raluca Borozan de la ViitorPlus, Gabriel Solomon, un ultramaratonist cu o experiență și un palmares deosebite, și Maria, soția mea. Inutil să vă spun că toți au cel puțin un semimaraton la activ și cred că de aia mi-au și înțeles nebunia.
A fost o cursă „încinsă”, dedicată proiectului Pădurea Copiilor. Tot pentru echipa de acolo, am găsit pe drumul Sulina – Sfântu Gheorghe, o formă (jucărie) de nisip – un copăcel verde. Sper să le fi plăcut cadoul, mai ales că a fost ”alergat” mulți kilometri.
Deși am un gust amar pentru că nu am reușit să o duc la capăt, știu că această cursă nu s-a terminat aici. Poate pentru mine, dar nu și pentru voi. Din start am plecat cu ideea recunoașterii unui traseu pentru crearea unei curse dificile, cu temperaturi extreme, într-un mediu inedit, sălbatic, dar cu o frumusețe aparte. De ce să zbori mii de kilometri și să cheltui mii de euro, când România are resurse inepuizabile de epuizare?
Voi reveni cu articole viitoare despre pregătire, echipament, traseu, repere orare, apă și alimentație.
Romanian
English
Citind descrierea de la Zatoane, parca urmaream un episod cu Bear Grylls, pardon, Adrian Be(a)r Grylls :-).
Remarcabil! Tuzla ! Nu mai aveai mult! Trebuia sa iei legatura inainte cu cineva care cunoaste Delta cu adevarat. Uneori localnicii nu sunt chiar informati. Viperele(naparcile) din Delta sunt timide, deloc ofensive iar veninul lor nu-i asa de puternic. Dunarea o trece fiica-mea de la 10 ani in joaca. Umiditatea excesiva din aer pune probleme la rehidratare. Tind sa cred ca n-ai facut insolatie. Daca alergai intr-un mediu mai uscat soarele si temperatura nu erau atat de periculoase. Nu te-ai putut raci din cauza umiditatii din aer si asta te-a obosit excesiv…
Daca gustul amar al abandonului te va impinge din nou as fi onorat sa te ajut. Te-as si insoti dar performantele mele la alergare sunt modeste…. Pe partea de apa in schimb pot spune ca ma pricep.
De altfel si eu a gandeam sa fac o astfel de traversada dar cu incepere de mai la nord de la frontiera – de pe Insula Fericirii ceea ce implica traversarea insulei, traversarea canalului dintre insula si digul de nord al Dunarii, traversarea Dunarii, inot prin Baia de sud pana la Punctul de transformare, alergare pe stancile digului de Sud si de aici traseul tau…
De asemenea pot sa te insotesc macar pe portiunile acvatice mai dificile… dar asta banuiesc ca va fi la anul…
Inițial și eu am vrut să plec mai de la nord, dar am vrut să o fac în condiții de siguranță și acolo o echipă de suport ar fi ajuns mai greu.
Trebuia să iau legătura cu cineva care cunoaște litoralul, nu Delta. Nu în Deltă (surprinzător!) am avut problemele de orientare.
Nu cred că Dunărea la Sf Gheorghe poate fi trecută în joacă de orice copil de 10 ani. Nicidecum în condiții de siguranță. Curentul este foarte puternic și nici nu îți dai seama când te trage în larg.
Echipa mea de suport, inclusiv un doctor căruia i-am descris simptomele, au fost de părere că cel mai probabil a fost insolație. Sincer, atunci eu eram cam confuz ca să pun un diagnostic. Dar poate tu știi mai bine.
Dacă vrei să faci traseul la anu’ și ai nevoie de informații poți să mă cauți. Oricum voi mai scrie noi articole despre cursă.