Era anul 1985. În localitatea Cunicia, din Republica Moldova de astăzi, președintele de colhoz le cere să participe la ”maraton”.
Ce-i aia ”maraton”?, au întrebat ei.
Trebuie să alergați.
S-au sfătuit și au decis: putem alerga pentru că Dumnezeu nu ne interzice să facem asta.
Și au alergat. Aveau condiție fizică bună și bărbi frumoase.
Ei sunt kațapii. Prin 1950, comuniștii au decis să le taie bărbile. Nu au reușit. ”Nu ne dăm bărbile jos, căci intră în contradicție cu crezul nostru”. Au făcut pușcărie, au fost bătuți, uciși, dar nu s-au lăsat. Au continuat să trăiască cumva și să își respecte credința.
Kațapii, alături de rascolnici, staroveri, popovți, bezpopovți, molocani etc, alcătuiesc o sectă, un grup religios marginal, ieșit din grupul majoritar pravoslavnic ca formă de revoltă față de reforma religioasă introdusă de Patriarhul Nikon al Moscovei în secolul al XVII-lea. Rascolnicii au refuzat radical acceptarea noilor dogme, chiar cu prețul vieții, rămînînd ”de rit vechi”. A urmat un proces de prigonire a lor: vor fi omorîți, exilați, suprataxați.
Degeaba, nu au renunțat la credința lor.
O parte dintre ei se vor refugia la gurile Dunării. Lipovenii sunt urmașii acestor comunități.
Pentru cine este interesat, se pot afla mai multe despre grupurile religioase minoritare din Moldova anilor regimului comunist din volumul ”Sectanții”, scris de Vasile Ernu (Polirom, 2015).
De la Vasile Ernu, cu acordul acestuia, am preluat și informațiile despre această fotografie-document, realizată în 1985 de către Igor Zenin. Alte cîteva imagini sunt disponibile aici.
Kațapi este denumirea atribuită acestui grup, de către cei din afara sa. Ei își spuneau popovți. Denumirea provine, se pare, din expresia ”ca țapi”, dată de barba mare, aranjată, pe care o purtau.
Sunt multe lucruri de spus despre mentalitatea și modul de viață al grupurilor religioase minoritare. În cartea sa, Vasile Ernu scrie: ”Bunicul meu era adeptul unei teorii îmbrățișate de generația lui, pe care ne-a transmis-o și nouă. Teoria lui spune că ultima mare epocă de aur a creștinismului este perioada stalinistă. (…) Pentru prima dată după o lungă pace creștină, noi, adevărații urmași ai primilor creștini, chemați să-i salvăm de acești dușmani de moarte, suntem puși în fața prigoanei și a martiriului. (…) Am fost puși să repetăm soarta creștinismului originar, a creștinilor din catacombe care erau aruncați fiarelor, omorîți. Stalinismul ne-a oferit marele privilegiu de a muri pentru credința noastră. (…) Principiul libertății, așa cum îl înțelegeau și îl practicau ei, e specific mai tuturor grupurilor marginale. Mai întîi, sectanții nu cred într-un stat neutru sau bun, fie el comunist sau capitalist. Statul e o formă de robie, de la care e bine să te sustragi. (…) Cel mai bine lupți cu statul doar ignorîndu-l total. Ignorarea și nesupunerea sunt armele cele mai puternice împotriva statului și irită puterea cel mai mult” (”Sectanții”, pag 142-143).
În istorie, statul a restricționat sau chiar interzis uneori alergarea. Se pare că Dumnezeul niciunei credințe nu face însă acest lucru.
O altă poveste despre credință și alergare poate fi citită aici.
Romanian
English
