Societate Organizată Sustenabil

Exercițiu de respirație. Bâlea

Alerg.ro februarie 11, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Cum săptămâna trecută am răcit din cauza exceselor legate de alcool și tutun, am fugit mai puțin. Când alergam, mi-am spus să fiu atent la cum expir și inspir, la corp, la pas.

de Adrian Dohotaru

Dar și la priveliște, căci am alergat pe faleza râului Someș, dar și în weekend pe lacul înghețat Bâlea sau pe superbul traseu de la Păltiniș, de la Cindrel în Alergare, probabil cel mai bun concurs din Carpații Meridionali pentru obișnuiții alergării pe pante nu prea înclinate.

La respirație am fost cel mai concentrat, atât în timpul antrenamentului cât și la final. Adesea neglijăm respirația deși consumăm peste 15 kg de aer pe zi. Aerul nostru cel de toate zilele este o „pâine cosmică pe care o servim, în mici felii, de 15-18 ori pe minut”, ne spune dr. Arcadie Percek într-o carte excelentă, Terapeutica naturistă. Cum studiile arată că ne petrecem două treimi din viață în interiorul clădirilor, aerul pe care îl respirăm nu este cel mai proaspăt. Cu siguranță, nu la fel de bogat în ioni negativi ca aerul recomandat din preajma apelor curgătoare, din păduri și munți.

După 20 ani de alergări, practica mea personală este la îndemâna fiecărei persoane mai ales în privința gimnasticii respiratorii. E important de pomenit, întrucât sunt mulţi practicanţi de „jogging” ce fug prin parcuri cu scopul de a slăbi şi de se întreţine doar corporal şi au feţele contorsionate de efort la încheierea alergării.

După un antrenament de câţiva kilometri în pădurile din apropierea orașului ori din puținele parcuri ale Clujului, închei uneori cu cinci minute de exerciţii de respiraţie, din mers. Ochii sunt închişi, braţele larg deschise când inspir, trunchiul aplecat când expir. Cel mai bine mă simt când închei alergarea pe iarbă, desculț. Senzaţia de stres cotidian, care dispărea treptat odată cu alergarea, încetează acum complet.

Alteori, fac de respirație în timpul alergării. Încerc la fiecare kilometru câteva inspirații și expirații (între 3 și 5) care măresc capacitatea toracelui și mă bine dispun. În momentele respective respirația e similară unui șuierat care îi surprinde pe alergătorii care nu mă cunosc.

Am practicat recent aceste tehnici de respirație fără instructor pe crestele din jurul lacului Bâlea. Lumea s-a golit de ea însăși, eu de mine însumi. Aglomerațiile zilnice erau degajate, traficul auto și de persoane s-a stins în depărtare.

Am revendicat pământ pentru parcuri uneori cu succes, ape pe lângă care să ne putem plimba, foc și energie ca să fie distribuite mai cu sens, dar nu m-am gândit explicit să îmi revendic dreptul la un aer curat, nepoluat. E foarte greu să revendicăm un drept care, aparent, nu ne-ar aparține. Pentru că dacă am stăpâni aerul, vreunul mai deștept și șmecher s-ar gândi să-l privatizeze.

Mai degrabă noi aparținem aerului, deși acesta e după două secole de industrializare și de modernizare din ce în ce mai puțin curat și pur. Ca și cum noi ne-am aparține, în ciuda confortului material, din ce în ce mai puțin nouă înșine.

Dar când făceam câteva minute de banală terapie cu aer, uitam de gândurile ca niște griji, iar după câteva minute de exerciţii de respiraţie organismul se revigora. A respira este un lucru atât de comun, încât mai toţi uităm să îl facem cum trebuie. Respirăm de-a valma, printre noxe, oameni grăbiţi şi clădiri masive care îţi taie nu doar cerul, ci parcă şi aerul. Gâfâim, nu respirăm.

De aceea, merită să vă prezint succint patru metode de respirație care pot fi îmbinate, una sportivă, o tehnică orientală și o tehnică ortodoxă uitată. Iar la final, o tehnică poetică.

„Când alergi distanţe medii, în ritm uşor, 5-6 kilometri, şi eşti atent cum respiri, principalul efect e că ţi se oxigenează creierul. Cele mai bune idei îmi vin atunci când alerg”, îmi spunea antrenorul de atletism şi decanul Facultății de Educaţie Fizică din UBB, Alexandru Bogdan. Nu crede că e nevoie de nişte tehnici speciale. E un exerciţiu simplu, atât de simplu încât uităm să-l mai facem.

„Tehnicile de respiraţie yoga se numesc pranayama. Prana se poate traduce ca energie vitală, iar yama drept control”, spune Caius Ţuţuruga, practicant de yoga de ani buni. „Există o energie universală în oameni, în aer, care susţine viaţa. Scopul acestor exerciţii este să te umpli de energie vitală, să te purifici”, continuă el. Ideea ar fi să ne folosim întreaga capacitate pulmonară: respiraţia abdominală, toracică şi claviculară. În general, ele sunt folosite alternativ, în funcţie de activităţile specifice de la birou, din fabrică, ori muncile de pe câmp.

„Oamenii, în general, respiră superficial, nu îşi oxigenează bine plămânii”, crede Caius. Tehnica lui e ușoară, astfel încât, după parcurgerea acestor rânduri o poate practica oricine, acasă ori în parc. „Se poate sta în poziţia lotusului, însă dacă nu ai mobilitate aşa bună, nu e nici o problemă. Poţi să şezi turceşte, sau în genunchi, cu fundul pe tălpi. La o adică, se poate sta şi pe scaun. Dincolo de poziţie, e important ca spatele să stea drept”, îşi începe explicaţia practicantul de yoga. Se fac trei respiraţii de relaxare, de voie. Apoi se expiră lung şi lent, pe gură, pentru golirea plămânilor.

„Ne aplecăm cu trunchiul spre pământ pe măsură ce expirăm, ca să scoatem tot aerul din noi. Când ajungem jos facem o retenţie pe vid, fără să forţăm prea tare. Adică, ne ţinem cât putem respiraţia. Apoi, inspirăm lent, blând, pe nas, încercând să implicăm toate tipurile de respiraţie (abdominală, toracică şi claviculară). Când nu mai putem inspira, încercăm o retenţie pe plin. Ţinem aşadar aerul în noi. Scopul retenţiei e de a creşte nivelul vitalităţii. Conştientizezi că aerul te hrăneşte energetic. Acest tip de inspiraţii-expiraţii lungi se poate încerca de trei ori, apoi se revine la cele trei respiraţii normale, de refacere”, povesteşte el.

Şi într-adevăr, exerciţiile îşi fac efectul. După ce fac respirațiile alături de prietenul yoghin, simt o senzaţie de liniştire, chiar de ameţeală plăcută. Lumea din parc nici nu se uită aşa ciudat la noi, cum îmi închipuiam eu.

Caius Ţuţuruga recomandă zilnic astfel de exerciţii, dacă e posibil: „10 minute dimineaţa e un exerciţiu ideal pentru începători”. Spune că, din păcate, Clujul este mai puţin bogat în „prana” din cauza poluării. De aceea, exerciţiile de respiraţie sunt cu atât mai necesare pentru a ne relaxa şi a ne concentra mai bine la treburile noastre cotidiene.

Există tehnici de respiraţie şi în ortodoxie. Dacă, în general, practicile orientale sunt mai bogate în reţete de relaxare spirituală, nici Ortodoxia nu duce lipsă de astfel de tehnici. Însă, respirațiile sunt încadrate într-un context mai larg.
Părintele Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului, povesteşte despre Rugăciunea inimii. „E scurtă: Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul. Este un tip de rugăciune specifică spiritualităţii ortodoxe care s-a dezvoltat la Muntele Athos în secolul al XIII-lea. E aşa numita mişcare isihastă, care a făcut carieră în spaţiul bizantin. Această rugăciune scurtă este o materializare a poruncii Mântuitorului: Rugaţi-vă neîncetat! E genul de rugăciune care se poate repeta neîncetat, astfel încât se imprimă în ritmurile biologice pe tot parcursul zilei. Prima parte se face pe ritmul inspiraţiei, a doua pe ritmul expiraţiei”, spune părintele Ivanov. Isihasmul este un curent mistic medieval care încerca să unească mintea cu inima, coborând prin respirație intelectul în suflet.

Latinii îi ironizau pe călugării greci pentru că ar fi „buricari” din cauza acestor exerciţii. Aveau capul orientat spre trunchi pentru a putea medita mai bine şi a expira mai eficient. Deşi rugăciunea presupune o practică de tip contemplativ, această tehnică a ieşit din cercul monahal: „Se poate practica în momente de odihnă, la muncă, până când devine un reflex al organismului. O astfel de rugăciune, cu exerciţiile de respiraţie specifice, te ajută să te concentrezi, să te aduni. Spunând-o, din gură ajunge la minte, apoi la suflet. Senzaţia e de pace, de bunătate”, încheie părintele Ivanov.

Particip prea rar la această senzație, căci în rest dispar în freamăt și în pasiuni ce vuiesc în mine zi de zi. Iar când descriu ce simt când respir pe un petic de iarbă într-un parc ori pe un pisc de munte, am senzația că e doar o guru-ială de șarlatan. Ori un didacticism care cere instrucție nu împărtășire.

De aceea, sper ca poemul unchiului meu, pe care îl chema tot Adrian Dohotaru, intuiește mai bine ce e un Exercițiu de respirație (din placheta de versuri Ora 24 publicată în 1978):

„Respirăm adânc și nu se știe dacă vom mai ajunge cândva
La înălțimea aceasta a spiritului încât să ne hrănim
Numai cu aer. Bucurați-vă de aerul pur, aerul nobil
În care trăim, de pădurile cu molizi reci care nasc
Ozonul strategic al înălțimilor. De ierburile
Grav avariate de rouă, de trilurile mirifice
Ale zburătoarelor mecanice din arbori
Care dau ceasurile câteva secole înapoi.
Bucurați-vă de mersul pe jos, de mersul pe stradă
Cu talpa piciorului ca o placă de patefon,
De zile onomastice ale prietenilor buni,
De libertatea de a trage prin trenuri semnale de alarmă
Într-o lume în care ne privim unii pe alții în ochi
Și respirăm adânc”.

Notă: cele trei interviuri au fost publicate în Cetățeanul Clujean din 21 oct. 2008, în articolul denumit „Tehnici de respiraţie fără instructor”.

Comments

comments