luni, noiembrie 25 2024

Demult tare, în tinereţea mea, antrenorul de karate de la sala pe care o frecventam (sensei Dan Stuparu, actualul preşedinte al FRKT, un om şi un antrenor de o valoare deosebită), ne-a facut o demonstraţie asupra puterii spiritului.

Mai întâi ne-a pus să facem flotări. Serii de 20 de bucăţi. După câteva serii consecutive, absolut toţi elevii eram epuizaţi, cu nasul în parchet şi încercam, fără succes, să mai împingem măcar încă o dată. Apoi sensei şi-a scos centura, a pus-o în două, apoi iar în două, până a căpătat greutatea şi duritatea unui ciomag mijlociu.

S-a apropiat, ghinion, de mine, care stăteam într-o poziţie nedemnă, pe burtă, făra nici o putere. Şi mi-a ordonat: Flotări! Am mai reuşit vreo două, absolut leşinate, apoi m-am predat. În clipa următoare, dragul de el, mi-a cârpit o lovitură zdravană peste… mă rog, acolo, la spate. Vă rog să mă credeţi că am executat rapid încă zece flotări absolut perfecte. La următoarea lovitură am mai reuşit cinci.

Apoi sensei ne-a expus morala întâmplării: „Aţi văzut că aveţi multă energie pe care nu ştiţi să o folosiţi„. Şi a arătat spre mine , în timp ce eu mă gândeam că vreo două zile n-am să pot să stau pe scaun, la masă sau la cursuri. „Cine nu crede asta, să-mi spună”, a continuat el. N-a clipit nimeni.

Mi-am adus aminte de această lecţie după mulţi ani, la Maratonul de la Cluj. La ultima tură, pe la jumătatea pantei de la km 35 (nu-mi plac deloc pantele) eram foarte obosit. M-am uitat la ceas şi am văzut că mergând la pas aş fi terminat maratonul sub 4h30min, deci eram oarecum in grafic. I-am spus lui Gigi, colegul cu care alergam, că eu nu mai pot să alerg şi am rămas în urmă. După vreo 50 de metri am trecut pe lângă doi tineri în veste portocalii, dintre organizatori, care au început să mă aplaude şi să mă ovaţioneze, de parcă cine ştie ce mare ispravă făceam eu mergînd la deal.

Din clipa aia am început iar să alerg. L-am ajuns pe Gigi şi am terminat maratonul alergând. Sunt absolut sigur că fără imboldul acelor tineri, aş fi mers până la finiș. Sensei Dan Stuparu știa el ce spune…

Comments

comments

Previous

La moartea unui umil superstar

Next

Știri pe fugă. Și restanțe

3 comments

  1. Am invatat de ceva vreme ca ‘nu mai pot’ e vrajeala. Te minti singur si vrei doar sa te mai menajezi. Sigur, e usor s-o spui acum, cand nu esti epuizat si in hipoglicemie dar dupa ce-ti demonstrezi de cateva ori asta si-ti amintesti de asta exact in momentul critic, capeti o noua viziune asupra ‘greutatii’ tale.

    Am doua materiale referitoare la ‘psihic’ si influenta lui asupra fizicului. Primul, despre un atlet american din Navy Seals – ultramaratonist si el. http://www.youtube.com/watch?v=DrlmLvPFdg8 Mi-a ramas intiparit in minte cum spune ca atunci cand crezi ca esti terminat, abia ai ajuns la 20% din cat poti.

    Al doilea – un interviu al lui Marshall Ulrich. Omul e o legenda a aventurii si, referitor la alergat, a terminat Badwater Ultramarathon ( se zice ca cea mai grea cursa dintre toate ) singur, neasistat, carand dupa el un carucior cu toate alimentele si bautura si materialele. Aici vorbeste despre indurarea suferintei si cum o poti transforma intr-o forma de explorare spirituala. http://adventuresportsjournal.com/miscellaneous/how-to-be-hardcore

    Spor!

  2. Aveam si eu o profesoara prin clasa a 4a care ne zicea: „Nu exista nu pot, exista nu vreau.” Recent, de multe ori cand ma prind gandind negativ („panta aia s-o alerg EU?”) ma intreb de ce sa nu fiu in stare? De ce sa ma multumesc cu mai putin? Si cat gandesc eu asta, ma trezesc in varful dealului deja 🙂

    Asa ca draga Grizon, sfatul meu este data viitoare cand te uiti cu groaza la o panta pe care trebuie sa o alergi, intreaba-te „O sa ma invinga panta asta pe mine?” 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also