Un traseu de 53 km, în cadrul uneia dintre cele mai faimoase curse montane din lume.

0CC
de Diana Pavlenco

Am urcat în autobuzul de Courmayeur-Chamonix. Stăteau toţi epuizaţi, răsfiraţi pe banchete, cu brăţările albastre pe mână şi privirile fixe. După mine au mai urcat câţiva şchiopătând, arşi de soare, stropiţi de noroi.

Eram în autobuzul cu cei care abandonaseră cursa la Bourg Saint Moritz, dupa 51 de km, cu 68 de km înainte de finish. Poate abandonaseră de nevoie sau siliţi de apropierea orei 6 seara, timpul limită în acel punct. Ştiam că s-au antrenat opt luni. După program. De 3-5 ori pe săptămână. Şi-au făcut analizele. Au suplimentat magneziul. Au aflat despre aminoacizi. Şi-au cumpărat echipament sofisticat. Au citit părerile pro şi contra despre pantofii de alergare cu gore-tex. Şi-au luat cazare in Chamonix, acolo unde se termina cursa (de aceea şi mergeau într-acolo). S-au convins că pot face cursa asta infernală. Şi-au organizat vacanţa de vară în jurul concursului.

Şi-au convins familia că au nevoie de nebunia cu traversarea a trei ţări într-o cursă de anduranţă. S-au trezit la trei dimineaţa să prindă autobuzul spre Courmayeur, locul startului. Au aşteptat startul plini de entuziasm. Au ridicat mâinile şi au făcut valuri. Au făcut pipi la zece minute după start pentru că s-au hidratat prea mult, prea târziu. Sau nu. Au bătut palma în trecere cu copiii din sate şi au urcat cu determinare pantele. Au decis dacă să mănânce dulce sau sărat în punctele de alimentare, dacă să-l depăşească pe cel din faţă sau să-şi păstreze energia pentru mai târziu.

Şi la un moment dat…ceva – un tendon, o crampă, epuizarea, ceasul rău sau ritmul prea lent şi nu au mai putut continua. O decizie greşită, ceva prea mult sau prea puţin…şi s-au oprit definitiv. Nu mai aveau nici o decizie de luat. Stăteau în scaune şi erau duşi cu autocarul spre locul unde trebuiau să intre victorioşi pe picioare.

Cineva spunea că se produc pentru finisheri doar 60% de veste sau tricouri din numărul de înscrişi. Cică s-ar fi constatat statistic că doar atâţia ajung la finalul celor 5 curse de la UTMB. A doua zi aveam cursa mea, mai mică, de 53 de km. „Eu vreau tricoul!”. Cu gândul ăsta am coborât din autocar.

Aş fi putut să mă învălui în pătura calduţă a realismului, să-mi spun că orice se poate întâmpla, dar nu simţeam decât entuziasm în stare pură, dincolo de orice logică. Dimineaţa îmi luasem kitul. Aglomeraţie, expo, oraşul plin de oameni la cumpărături, fiecare mai avea nevoie de ceva pentru cursă. Cineva transmitea prin telefon de la faţa locului plin de încântare: „Crème de la crème!”. Îl văzusem pe Timothy Olson, l-am prins pe Anton Krupicka într-o pizzerie mărginaşă pentru o poză (pentru curioase – avea unghiile date cu ojă neagră, dar… le avea pe toate:- ).

Gata de start!

Aveam gambele butuc. Făcusem câteva trasee lejere de aclimatizare în ultimele zile şi simţeam febră musculară. Ca niciodată înaintea unei curse! M-am dat cu o cremă cu diclofenac (mersi, Raluca!) şi stăteam cu picioarele în sus plină de speranţă. Ceasul a sunat la trei dimineaţa. Nu mi-era somn, parcă eram pe arcuri.

Dl. Bogya Zoltan şi Florina Florian au coborocc2ât din munţi să mă ducă la autobuz (ei pe parcursul nopţii fuseseră pe traseul de TDS să-i încurajeze pe prieteni). Am ajuns în staţie. Era 3.40 dimineaţa şi stăteam la taclale în staţia de autobuz cu monsieur Guillaume şi cu fiul lui, înscrişi şi ei, ca şi mine la cursa de 53 km (OCC). Monsieur Guilaume are trei nepoţi ale căror fotografii le purta atârnate de bretea. Anul trecut a terminat CCC, cursa de 100 km.

Cu puţin înainte de şase am ajuns cu autobuzul în Elveţia, la Orsières, locul startului. Mai aveam două ore de stat. Aveam senzaţia că sunt într-o tabără de refugiaţi. Am făcut pace cu gândul că mi-am uitat bananele pe masa din living şi aşteptam să se întâmple o minune să nu plec la drum flămândă. Lângă mine cineva mânca tacticos cremă de zahăr ars, aşa cum aveam şi eu…la cabană. Am înghiţit în sec. Stăteam toţi pe jos, unii pe trepte, unii pe o scenă. Părea o sală de şcoală.

Un tip botos se aşeza mai bine şi în mâini avea o…pernă! Aş fi vrut să fiu regina albinelor să ştiu dacă va fi printre finișeri. Minunea s-a întâmplat şi ne-au dat ceai, cafea şi pâine cu stafide. Înfulecam pâinea ca un copil sărman.

S-a dat  startul. Câte speranţe timp de opt luni! Lumea aclama, noi avem mâinile pe sus şi am pornit uşor. Primii kilometri au fost prin sate elveţiene, iar copiii stăteau cu mâinile întinse la „give me five”. Energie! Mi-am amintit traseul de la Moieciu când am întâlnit un grup de copii care scandau „E-ner-gi-e la cutieeee!”

Traseul

Pe drum erau oameni de toate vârstele cu talăngi. Steagul elveţian era peste tot. Ca strategie îmi propusesem să ajung în fiecare punct cu una-două ore înaintea termenului limită şi, pe la prânz, după primele şase ore, pe la jumătatea traseului, să iau o pauză mai consistentă să mănânc şi să mă odihnesc.

În primii şapte kilometri s-a format coadă şi am alternat mersul cu statul pe potecile înguste, astfel încât la primul punct de alimentare am plecat cu numai zece minute înainte de termenul limită. M-am panicat rău – dacă acum, la început am avut numai un avans de zece minute faţă de timpul limită din acel punct, ce mă fac mai târziu? La următorul punct am ajuns cu o oră înainte de termenul limită şi aşa am mai restabilit echilibrul mental.

Erau marcate zonele cu alimente sărate şi cele cu alimente dulci. Pe tot parcursul cursei am mâncat numai sărat în punctele de alimentare, gelurile erau dulci (am luat patru în 53 de km). Ne-au dat supă la prânz, salam crud uscat în coajă de mucegai (îl ador!), biscuiţi săraţi.

Îmi amintesc foarte clar momentul după primii 30 de km când am fost anunţată că urmează încă 5 km de coborâre abruptă. Am abordat cursa mental pe segmente şi îmi amintesc că eu mă aşteptam la mai puţin. Coborârea spre Vallorcine a fost abruptă şi lungă. 5 km mi-au părut o veşnicie. Când am revenit în noaptea următoare pe traseu să aşteptăm pe cineva de la cursa mai mare – CCC, vedeam un şir de frontale revărsat din munte. O imagine puternică după ce ai trecut de cursă, dar atunci, eu, la cursa mea mi-am pierdut în acel moment motivaţia.

Intuiam că o să termin cursa, simţeam că am puterea fizică s-o fac, dar parcă nu mai aveam motoraşul interior care să-mi dea aripi. Eram pe pilot automat. Ajunsesem la Vallorcine unde m-am oprit să mănânc de prânz. Am stat 20 de minute. Am primit cu bucurie cuvintele de încurajare ale lui Ionel Suciu. A alergat o perioadă cu mine şi mi-am mai revenit. A urmat o porţiune de urcare continuă, dar mai lină după care, deşi pe schemă pare ceva rezonabil, urcarea spre La Flégère.

Nu acelaşi sentiment l-am avut în teren. Aveam sentimentul clar că mă târăsc. În jur erau oameni demoralizaţi. Am început să mă gândesc serios că dacă eşti printre cei cu ritm mai lent (lucru cu care eu nu aveam o problemă atâta timp cât terminam cursa) te demoralizezi mai tare dacă te laşi impresionat. La fel, daca eşti printre cei mai buni altfel abordezi cursa, vrei să te menţii acolo.

De ce?02

Am ajuns să mă întreb de ce fac eu asta, ce mă mână. Ştiam exact ce, dar în momentele de lipsă de chef şi de suferinţă, când pantele se iveau una după alta la nesfârşit, motivele mele păreau nişte noţiuni abstracte, nu le mai simţeam ca ale mele.

Am mai observat că un chiot din când în când era bun, mă energiza şi mă arunca într-o dispoziţie jucăuşă. Apoi, din nimic, entuziasmul m-a vizitat din nou. Poate a fost vorba de chimie şi o supă fierbinte, poate a fost frumuseţea apusului peste Mont Blanc şi sentimentul că mă apropiam de final. Când pe ultimii 5-6 km am primit telefon: „Hai că te aşteptăm cu grătarul!” am luat-o la goană. Tot eu eram aia, care fusese 13 ore în cursă, dar pur şi simplu aveam aripi.

Am mai chiuit o ultimă dată la intrarea în fugă în Chamonix, seara pe la nouă jumătate. Erau oameni răzleţi pe străzi şi apoi din ce în ce mai mulţi spre finish care aclamau pe străzi la finalul zilei şi al unei curse la care am visat opt luni. Apoi am primit steagul României de la un maghiar, planetele s-au aliniat şi toate au fost în armonie .

Câteva aspecte practice

Înscrierile au fost din 19 decembrie 2013 până în 6 ianuarie, pentru cele cinci curse de la Ultra Trail de Mont Blanc (UTMB) din august 2014. Anul ăsta, în premieră, a fost adăugată o cursă nouă, Orsières – Champex – Chamonix (OCC) de 53 km, asta ;-). România a fost reprezentată la patru din cele cinci curse (mai putin PTL, cea pe echipe). Detalii despre OCC aici.

– Verificarea echipamentului a fost foarte, foarte serioasă şi se făcea la ridicarea kitului, cu o zi înainte de cursă când te duceai cu tot bagajul şi prezentai tot echipamentul. Oamenii nu doar bifau dacă ai ce este în lista obligatorie – foiţă de ploaie, mănuşi sau pantaloni impermeabili. Verificau membrana, dacă cusăturile sunt protejate cu bandă, dacă ai baterii de rezervă la frontală.

Foto: Florina Florian și Ionel Suciu

Subtitlurile aparțin redacției

Comments

comments

Previous post

Două duzini

Next post

Știri pe scurt. Toamna

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *