Din fericire, sunt pe moment doar problemele altora. Dar poate acesta ne va fi viitorul?
Remarcam recent, într-o discuție pe Facebook, o constatare amară: comunitatea de alergători montani din România a pornit ca o familie, s-a constituit treptat într-o comunitate (care a crescut mult în doar cei vreo zece ani de când se poate vorbi la modul serios de acest gen de alergare la noi) pentru a da acum semne tot mai evidente că s-a împărțit în grupulețe. Grupuri, grupulețe care, din diverse motive – de la antipatii personale, necunoaștere reciprocă, pînă la interese divergente – comunică defectuos sau în afara unor reguli unanim asumate.
Probabil că e o evoluție normală în viața oricărei comunități când, în ciuda pasiunii comune, care unește în mod normal, diversitatea umană dă naștere unor situații când idiosincraziile sunt mai puternice decât acceptarea și respectul reciproc. Din fericire, la noi astfel de situații sunt încă puține și mai curînd benigne.
Ce se întîmplă însă pe la case mai mari? Nici pe acolo lucrurile nu sunt întotdeauna simple. În ultimele zile, în Statele Unite s-a discutat foarte mult despre dopajul în alergarea montană și despre faptul dacă în acest sport – ale cărui valori de bază ar trebui să fie camaraderia și spiritul de fair-play – ar trebui acceptați cei dovediți ca ”trișori”. Da, există și așa ceva.
Discuția a fost stârnită de apariția, în ultimul moment, pe lista de alergători de elită a The North Face Endurance Challenge 50 Mile (TNF 50) a italiencei Elisa Desco. În 2009, Desco a cîștigat locul 1 la Campionatele mondiale de alergare montană, dar a fost deposedată de acesta după ce s-a dovedit că s-a dopat cu EPO. A fost suspendată din activitatea competițională între 2010-2012, dar după aceea s-a reîntors la alergare, obținînd mai multe rezultate notabile: locul 3 la mondialele de alergare montană (2013), același loc și în 2014 și 2015 în circuitul Skyrunning “Sky” world series.
Însă, prezența sa la cursa din SUA a fost întîmpinată cu ostilitate de alergătorii americani, nu pentru faptul că Desco ar fi reprezentat neapărat un pericol pentru premiul cel mare, de 10.000 de dolari, pus în joc cât mai ales pe considerente morale. ”Nu îmi pasă că cineva și-a ispășit pedeapsa pentru dopaj. Dacă aș vedea că aleargă doar din dragoste pentru sport, nu aș avea nimic împotrivă ca ea să concureze”, a spus Magdalena Boulet, cîștigătoarea de anul trecut a TNF 50, conform Runner’s World.
”Poate că acum e un bun moment să discutăm despre viitorul sportului nostru și să încercăm să găsim o soluție în ce privește dopajul și în alergarea de anduranță”, a arătat și Eric Schranz, de la UltrarunnerPodcast.
Cursa TNF 50, ca marea majoritate a competițiilor de ultramaraton sau de skyrunning, nu efectuează controale anti-doping și nu au o politică clar stabilită în ce îi privește pe cei care au greșit. În cele din urmă, cum nu i s-a putut interzice formal, Desco a luat startul, dar a abandonat cursa.
O altă discuție interesantă a avut loc zilele acestea în SUA, tot despre reguli, dar și despre măsura în care alergătorii își cunosc trecutul. A stârnit multe dezbateri faptul că lui Gordy Ainsleigh i s-a cerut să participe la o cursă de calificare pentru a lua startul la Western States 100. Într-o traducere pentru alergătorul român asta ar suna cam așa: Ionuț Zincă ar trebui să alerge la o cursă preliminară pentru a putea concura la Marathon 7500, să zicem. Cum vi se pare?.
Anul trecut au fost 76.500 de persoane care au terminat o cursă de ultramaraton în SUA. Spre comparație cu cele cîteva zeci care terminau la începutul anilor 80, creșterea e enormă. Însă, după cum arată și Sherpa John în textul său, se constată că sunt tot mai mulți oameni care aleargă un ultramaraton, însă numărul celor care revin la un concurs, care dovedesc constanță este foarte mic . Ar fi încă un semn al degradării comunității alergătorilor.
Nefiresc li s-a părut mai ales alergătorilor veterani, căci altfel – așa cum a reieșit din discuțiile online – cei tineri sau nou veniți în sport nu prea știu cine e și Ainsleigh acesta. Și totuși… se poate spune că ultramaratonul montan a început odată cu Ainsleigh, care în 1974 a terminat pe picioare o cursă de 100 mile, cursă destinată exclusiv persoanelor călare. Ulterior, plecînd de la exemplul lui Ainsleigh, a apărut și Western States ca și celelalte numeroase curse de ultramaraton montan, așa cum le știm azi.
Revenind, multora li s-a părut anormal ca Gordy Ainsleigh să trebuiască să treacă printr-o fază de preselecție. După cum anormal li se pare că sportul acesta începe să fie dominat de premii, de deprecierea sentimentului de camaraderie (unde sunt zilele cînd Scott Jurek stătea la linia de finiș, aplaudînd toți alergătorii ce soseau treptat-treptat?, se întreabă aici un veteran al alergării), că există cazuri de dopaj, că taxele sunt tot mai mari iar spiritul de comunitate în continuă scădere.
Revenind… În cele din urmă, organizatorii Western States au făcut un pas înapoi: lui Gordy Ainsleigh i s-a permis să alerge o cursă care inițial nu era pe lista de pre-calificare, astfel încât acest pionier al ultramaratonului montan să aibă șansa să alerge în iunie la Western States 2016, cursă la a cărei apariție el a avut un rol determinant.
Poate că acest din urmă exemplu arată că totul nu e încă pierdut în ce privește alergarea montană. Poate că doar prin compromisuri rezonabile, prin acceptarea și respectarea diferențelor de opinie, prin recunoașterea valorilor autentice, prin re-asumarea spiritului non-competitiv (cu orice preț), prin respingerea valorilor consumismului, prin re-asumarea corectitudinii și a fair-play-ului se va recîștiga adevăratul spirit al acestui sport.
Foto: Medalia cursei Western States 100. Cînd a terminat prima sa cursă, Gordy Ainsleigh a primit ca premiu o cataramă de curea de cal. De atunci, tradițional, toate medaliile WS100 reproduc acest model.
Romanian
English
Sportul este o activitate competitiva (de aia e sahul sport, ca e competitie). De regula, e activitate fizica. Dar daca nu e competitiva, e doar activitate fizica. (DEX, Wikipedia) Nu e sport.
@ Mihai Munteanu:
Oare chiar vrei ca alergarea montana sa nu fie sport? Lumea ar fi mai trista fara competitii de alergare montana. La punctul tau 1., cred ca solutia este sa inveti sa te strunesti, sa te controlezi. Nu competitia, ci tu esti de vina ca iti fortezi prea tare organismul, genunchii. Si pentru asta e buna competitia, sa inveti sa te disciplinezi. Iar la punctul tau 2., am raspuns deja: lumea ar fi mai trista fara competitii de alergare montana. Mult mai trista. Iar acestea trebuie organizate. Iar organizarea costa. Taxa de participare este contributia noastra prin care acest sport exista. Si de ce antagonizezi? Poti alerga si cu prietenii. Poti participa si la competitii. Poti veni cu prietenii la competitii.
@Daniel Lixandru:
Fara premii in bani, nu exista profesionism. Sa inteleg ca vrei sa nu participe profesionistii la competitie? Ar fi competitii triste, profesionistii alearga frumos. Acolo e splendoarea. Sau vrei sa nu existe profesionisti deloc? Sa stea Ionut Zinca opt ore in birou sau la saiba si sa fuga in weekend? Ar fi pacat, nu? Ar fi irosire a unui talent. Lasa-l sa fie alergator. E nevoie de premii in bani pentru asta.
E minunat sa alergi singur. E minunat sa alergi cu prietenii. Dar e minunat, altfel minunat, sa participi la o competitie. Atmosfera e de neregasit altundeva. Iar solidaritatea alergatorilor care, de fapt, concureaza, dovedeste ca o competitie e altceva decat ce pare din raspunsurile voastre. Intalnesti oameni pe care nu i-ai cunoscut si care au aceeasi pasiune ca tine. Te recunosti in ei. Nici nu e nevoie sa-i cunosti si sunteti impreuna.
Am primit fara preget un magneziu sau un plasture si am dat fara preget un magneziu sau un plasture cand a fost nevoie. Sau o gura de apa. Sau o mana de ajutor. Nu ne cunosteam. A ramas in mine, adanc, gestul.
De fapt, comentariile voastre deturneaza articolul. Acesta nu era in sensul desfiintarii competitiilor. Ci a pastrarii, in competitie, a autenticului lor. Lasati-le sa fie, sa fim si noi si sa ne straduim sa fie autentice.