Jurnal de atlet urban, săptămîna 18-24 aprilie 2016. Sau despre cum este să îți pregătești nervos un smoothie, cum poți să iei zoaie pe haine mergînd cu bicicleta într-un București plouat, cum și mai ales de ce să o refuzi pe Gioconda din Brăila, pentru ca abia la final să apuci să pedalezi mai serios evitînd coliziunea cu intruși. Și multe altele.
Luni. Săptămâna începe cu distracţia mea favorită din ultima vreme. Nu, nu aţi ghicit.
În afară de spălatul vaselor şi al geamurilor de la balcon, distracţia mea favorită este curăţarea legumelor şi fructelor. Mai ales dacă ulterior am ocazia să folosesc blenderul. Cu ochii pe ceas număr 20 minute de curăţat şi feliat diferite fructe şi legume, înainte să le arunc în noua achiziţie. Am luat un blender care mi s-a părut superb. Cum de ce? Evident, este blenderul care mi se potriveşte. Ce legătură au firma, puterea, ce importanţă au caracteristicile, dacă totul este de non-culoare albă? Sau argintiu?
Nu, am găsit cromatica necesară, retina mea zburdă de la prima oră pe verzuliul de la blender, râde inima în mine când văd galben-verzuiul, mai ales că era la ofertă. Deci acum avem în cămară, frumos aranjate in cutiile lor, un storcător de fructe, un mărunțitor, un mixer, o maşină de tocat carne, un storcător de citrice, un mixer cu varianta de blender vertical şi acest blender, în afara altor electrocasnice necesare pe lângă casa omului. Sincer, parcă sunt cam multe. Oare era mai simplu şi mai ieftin să cumpărăm un robot de bucătărie?
Curăț şi toc conştiincios fructele, adaug nişte lapte de soia, dau drumul la blender şi îmi dau seama destul de repede că trebuia pus şi capacul… Aparatul face un zgomot infernal, toţi vecinii ies la ferestre să vadă cine a pornit Harley-ul în bucătărie.
Ca să adaug un plus de zamă am luat şi nişte lapte de soia, că îmi era frică de amestecul fructelor cu lapte de vacă, oaie, capră etc. Dacă stau şi citesc ce conţine, nu găsesc absolut nicio motivaţie să cumperi aşa ceva, adică o apă cu un procent de boabe de soia şi nişte compuşi chimici. Sincer? Mi se par o porcărie, atât compoziţia cât şi gustul, şi nu văd deloc necesitatea acestui aliment, fiind probabil ultima dată când dau banii pe aşa ceva. În plus, costul lui mi se pare o glumă. O zeamă albă care nu are nicio legătură cu o ţâţă şi care costă aproape dublu faţă de cel mai scump lapte din comerţ nu poate fi decât un mişto grosier la adresa consumatorului credul.
Compoziţia rămâne un mister, unii producători dau cel puţin 5-6 componente, alţii dau impresia că au băgat în sticlă doar apă şi soia.. Ca să mă oftic de tot, cu banii aia puteam să iau două beri bune.
Din păcate nu pot să conduc maşina mirosind a bere şi spunând că e de la smoothie, aşa că adaug “lapte” de soia. Ulterior voi prefera sfânta apă, şi nu de la PET.
Oricum, petrec jumătate de oră curăţind, mărunţind, blendăruind şi spălând sculele. Şi masa, şi pereţii şi lampa. Mmm, smoothie…
Plec spre birou fericit şi întrebându-mă cât voi spăla rucsacul şi actele dacă se desface pe drum dopul de la bidon.
Pedalez grijuliu pe lângă bordură, traficul este mai redus, sunt fericit, până dau în primele bălți. Mă strecor între gard şi nenumărate retrovizoare, exact în şanţul în care se strânge apa cu care teoretic se spală strada. Este o operaţiune pe care încă nu am reuşit să o înţeleg şi care mă enervează la culme, mai ales când sunt pe bicicletă şi zoaiele ajung pe haine şi rucsac.
Azi am treabă, am zis să plătesc ceva la trezorerie. Mă opresc pe la Inter, mă chinui să leg bicicleta de un stâlp, mă ia un bodyguard, sau cam așa ceva.
– Alo, domnu’, nu aveţi voie să legaţi bicicleta acolo.
Eu abia aştept genul asta de interacţiuni cu intelectualii, cred că nenea este cel puţin şeful ANAF sau ministru de finanţe, după ton şi după atitudine.
Replica mea vine rapid şi agresiv. – Da’de ce?
– Păi că nu e voie, d-aia.
Hmm. Chiar eram nevorbit, mai ales că luasem bălţile lăsate de Rosal pe Magheru şi le pusesem pe haine.
Evident că leg bicla de stâlpul pe care îl revendică omul. Iese un alt nene la ţigară şi îmi recomandă să leg bicla de un grilaj, unde aş fi blocat şi metrul de trotuar rămas liber.
Mă cam pregăteam să mă înfoi, întrebându-mă câtă bătaie o să pot să mănânc, dar vine argumentul suprem, spus molcom. Domnu’, unde aţi legat bicicleta o să v-o agaţe prima maşină care iese din garaj, că ăştia nu se uită.
Da, acest argument m-a convins, mut bicla.
Urc la etajul 1, pustiu. Cobor la parter, pustiu. Ups. Să îl întreb pe nenea cu care făceam mai devreme dezbateri inteligente? Da, trezoreria s-a mutat.
Până în strada Londra iau pe haine toată apa lăsată de maşinile Supercom. Utilitate zero, apa nu ajunge la rigolă, ca debit este ceva din gama pe care un italian o numeşte “piscio di uccello”. Sunt extrem de curios. Cât naiba costă spălatul ăsta de străzi într-un an? Mai mult decât costă Cuminţenia Pământului?
În strada Londra leg bicicleta de gard, afară fumează doi poliţişti comunitari care nu mă bagă în seamă, mă mir că nu mi se spune că nu e voie.
Uneori m-am gândit că parcă ar merge un serviciu la stat, parcă are o doză de confort. Uneori îmi trece. În hol stă un nene, specializat în pus ştampile, are o dexteritate şlefuită în mulţi ani şi nişte glume la fel de vechi.
Holul are o uşă permanent deschisă, e curent şi spaţiul lui vital are maxim 4 mp, ocupaţi de scaun, birou, un fişet şi muuuulte dosare. La ghişeu eram deja un pic nervos, apoi m-am calmat. Eram singura persoană, eu şi casiera. Casiera nu reuşeşte să scaneze codul de bare. Are un spaţiu lat de vreo 80 cm, în care încape biroul, apoi vine un stâlp care îi ia tot aerul. Stă în picioare într-o cutie îngustă, parcă ar fi într-un tomograf vertical. Nu vede, nu reuşeşte să tasteze, nu are aer, nu are loc şi este abia începutul programului.
După fix 5 minute se termină scanarea, tastarea, printarea, dau să plătesc, dar nu se plăteşte la ea. Se plăteşte la colega ei, care are acelaşi gen de spaţiu, îngust, apoi limitat de un stâlp. Trebuie să dea scaunul în spate, să facă doi metri şi să iasă pe uşă ca să ia formularul, că nu au o fereastră între ele. Mă întreb dacă au fost pedepsite, dacă fac parte dintr-un experiment sau aşa au muncit toată viaţa.
Plecând de acolo mi se părea că strada e mai lată, aerul mai proaspăt şi cerul mai albastru.
Seara m-am întors, după mult timp, pe Calea Victoriei şi pe pista ei de biciclete. La Piaţa Victoriei eram înghesuiţi la roşu cinci biciclişti, care pornim claie peste grămadă cu pietonii care se strecoară spre şi dinspre metrou. La început merg relaxat, dar suntem prea amestecaţi şi fac un mic sprint pe contrasens. Suntem doi mai nervoşi, pedalăm repejor, cam peste 25 km/h. Normal, o maşină virează stânga, cel din faţă frânează la blană, frânăm în bloc şi derapăm pe două benzi, reuşind să ne compactăm fără avarii.
Pornim iar, un pic la vale, la vreo 30 km/ora ne iese in faţă o zână pe două roţi cu un braţ de liliac în mână, vrea să depăşească un biciclist trecând pe banda noastră. Frânăm disperaţi, impactul frontal cu o zână nu e chiar modul în care vrei să te lipeşti de o fată tânără şi încă zâmbitoare, evităm la limita o nouă şansă de impact.
Dacă pun la socoteală şi bicicliştii cu biciclete închiriate, pista asta mi se pare unul din locurile cele mai periculoase dacă mergi ceva mai repede, că de fapt asta vreau, să merg mai repede când sunt cu bicicleta.
Miercuri îmi fac drum spre un şantier din judeţul care a dat ţării noastre nume celebre, cum ar fi Fănuş Neagu, Maria Filotti, Alina Plugaru sau Terente.
O zi ploioasă şi cu vânt, ud şi îngheţat. Mă opresc seara la un hotel. Nu mai bat drumul până în oraş, sunt la vreo cinci km de reşedinţa de judeţ.
Îmi iese în cale o domniţă, zâmbeşte ştirb, îi dau bineţe şi o întreb dacă sunt camere libere. Mă rog, de complezenţă, erau două maşini în toată curtea. „Program scurt sau toată noaptea?” vine rapid întrebarea care mă ia prin surprindere. Mă gândesc un pic, apoi mă fac de râs, vreau toată noaptea şi vreau o cameră single. Mă duce la bar, „domnu’ vrea o cameră”. „Program scurt?” ţâşneşte întrebarea de după tejghea.
Mă scarpin în ceafă, camerista zice: păi aşa l-am întrebat şi eu, dar vrea toată noaptea, nu-i aşa, vreţi toată noaptea?
Habar nu am ce să spun. Sunt cu mâna goală, ca să zic aşa, au avut şi vreun client care a luat camera la program scurt de unul singur? Este vreo ofertă specială din partea recepţiei, cu room-service tradiţional, care să confirme ospitalitatea românească, mi casa es tu casa? Habar nu am, mor de foame, sună un telefon. „Da, avem, vreţi program scurt sau toată noaptea?”. Pfaoleu, se pare că altceva nu ştiu pe aici. Da, ăsta vrea program scurt şi este grăbit.
Ajung în cameră, este mare, cu un tablou ciudat pe perete, probabil tematic. Dacă mă uit mai bine pare chiar ok, este probabil o Giocondă. Mă rog, Gioconda văzută dinspre capătul celălalt, un soi de Gioconda şi zâmbetul ei vertical.
Ridic cuvertura şi mă apucă râsul. Aşternutul este roşu ca para focului, dacă ar avea gură ar ieşi un jurnal săptămânal tare interesant. Cam regret că nu am luat de acasă măcar o faţă de pernă. Viaţa în vreo două camere vecine pare mult mai animată decât la mine în cameră…
Joi dimineaţa mă găseşte înfrigurat, tot singur, după o noapte în care am pus pilota în două şi peste ea cuvertura. Mă duc să încerc un duş, este o cabină mare de duş, cu hidromasaj. Nu pot să comut pe para de duș, îmi ţâşneşte în piept un jet de apă rece, de ţopăi că un indian. Evident că apa caldă vine târziu şi doar după ce sucesc robinetul invers, adică acolo de unde vine de obicei apă rece.
Un scurt control medical îmi confirmă joi că mai am de stat pe uscat încă nişte zile, piscina şi cursurile de înot mai au de aşteptat.
Sâmbătă bătea vântul, mă gândesc să fac nişte ture pe la Arena Naţională, să dau un pic la pedale, vreo 20-30 km. Pe naiba, accesul este închis. Seara va fi un meci mare, Steaua –Viitorul, şi arabii ăia sunt imprevizibili, dacă dau cu dinamită la meciul secolului? Aşa că este închis tot, controlul antitero are de lucru. Aveam treabă la prânz, era deja târziu, aşa că mă retrag spre IOR în loc să o iau spre Cernica, de exemplu.
De curiozitate m-am dat cu bicla câteva ture. Evit să merg prin parc, dar dacă tot este pista cu care se laudă primăria, ia să vedem ce au avut în cap edilii când au făcut-o. Mă încadrez pe sensul corect şi dau la pedale, urmărind întreagă pistă, de circa 3,8 km. Depăşiri, toate soiurile de biciclişti, copii, adulţi, persoane în vârstă, câţiva demenţi care vin din sens opus, plus nişte posesori de câini cu sau fără lesă. O notă deosebită pentru o doamnă cu pălăriuţa de dantelă, care a insistat să pedaleze zâmbitoare pe contrasens, apărând prin surprindere pe sub pod, pe bandă aia amărâtă pe care încercăm să intrăm toţi. Dacă tot sunt pe pistă, am dat cât am putut la pedale, adrenalină, ne ciocnim sau nu?
Aveam treabă, am făcut în total doar vreo 36 km şi m-am dus grăbit la lucru. Aveam de debarasat o grămadă de cartoane. Fiind complet stupid, am cărat cu greu cartoanele şi plasticele la tomberoanele colorate de reciclare selectivă, pierzând pe drum jumătate din ele, întorcându-mă, ridicând un carton şi pierzând alte trei şamd. Am îndesat conştiincios hârtie la hârtie şi plastic la plastic. Era acolo camionul de colectare, evident că este un singur camion pentru cele trei tomberoane, dacă se mai îndoieşte cineva.
Duminică iar nu ştiam ce să fac, unde să merg, am uzat aleile şi cauciucurile în Tineretului. Am mai făcut vreo 30 km, accelerând în pantă, că era liber parcul şi făcând nişte PB-uri pe segmentele de pe Strava, că mă plictiseam.
Săptămâna strânge cu greu 125 km de bicicleală urbană, zero bălăceală şi zero alergare. Încep să mă plictisesc, trebuie să fac ceva nou. Sau să reiau măcar o ocupaţie din cele vechi. Am un dor extraordinar de apă, de senzația de plutire, de imponderabilitate, de Arhimede și principiile lui. Știu, asta va ține până la prima gură de apă luată din plin, când o să constat că nu plutesc așa cum visam.
Romanian
English