Sâmbăta trecută am avut întâlnirea de mai mulţi ani de la terminarea liceului. Discutând despre această întâlnire cu un prieten, mi-a zis ceva de genul: “oare ce s-a ales de visurile noastre de când eram tineri?”.
Habar nu am. Nu am avut niciodată un vis prea clar despre ce mi-ar fi plăcut să fiu în viaţă. M-au fascinat cărţile de aventuri, de călătorie, mi-ar fi plăcut să fiu aviator sau marinar. Mă rog, întotdeauna există o mare diferenţă între a face ocazional o activitate şi a aceasta ca obligaţie de serviciu.
A fost clar că niciodata nu am ştiut exact ceea ce îmi doresc, dar am știut întotdeauna extrem de bine ce NU îmi place şi ce NU vreau să fac, ori să devin.
Un vis secret, care a apărut încă de prin clasa a patra, a fost să scriu nişte cărţi. Sau să fiu ziarist, şi asta mi se părea tare mişto. O pastilă pe zi, gen. Sau reporter de investigaţii. Acest vis a devenit din ce în ce mai şters, practic dispăruse în ultimii ani în care m-am uitat rar la televizor. Vedeam câte un reporter alergând după câte un tip în cătuşe şi întrebând “este adevărat că aţi luat şpagă?”sau “de ce aţi violat-o pe sărmana bătrână?”. Sunt tare curios pe ce răspuns mizează, cam aici se limitează pentru mine percepţia despre inspiraţia tinerilor jurnalişti de azi.
Probabil dacă nu mă certam cu limba şi literatura română aveam o şansă, însă am renunţat la o posibilă carieră de intelectual în favoarea meseriei de injiner.
Alerg.ro a devenit dintr-o dată zâna cea bună, care îmi îndeplineşte visul din tinereţe. Cum altcineva din redacție nu era disponibil, am fost trimis eu la conferinţa de presă pentru lansarea viitoarei expediţii a lui Andrei Roşu &co. Da, trebuie să ai grijă ce îţi doreşti, s-ar putea să ţi se îndeplinească visul şi să vezi că nu ai loc în el.
*******
Ce am văzut eu ca ”reporter” (rog să se ia în considerație ghilimelele) la această conferință? Destul de multe și mai nimic… Să le luăm pe rînd.
Din e-mailul de prezentare nu am înţeles mare lucru. Cum conferinţa era anunțată să înceapă la ora 10:00, la 9:55 mă prezint la locul faptei, cu 2-3 întrebări care îmi pulsau în creier şi cu emoţiile novicelui în stomac.
Sunt bifat pe listă şi încerc să îmi dau seama ce se întâmplă. Sunt câteva persoane cu tricou Atlantic4, respectiv Andrei Roşu (”deține câteva recorduri naționale și mondiale”), Emil Curteanu (”participant la numeroase campionate naționale și balcanice”), Vasile Oşean ( ”din 2016 este medic al loturilor naționale de atletism, canotaj și baschet”) şi încă vreo două persoane pe care nu le știam. Vasile Oşean fusese botezat Vasile Curtean în e-mailul cu invitaţia, mă tot întrebasem cine este dar era doar o greșeală de redactare. Prezentările sunt citate din broșura de prezentare.
Pe scaune erau o mapă de prezentare a evenimentului şi o pungă cu mici cadouri de la sponsori. Drăguţ, mereu mi-a plăcut să primesc cadouri, ador lucrurile moka. Mi-a plăcut în mod special cutia cu busolă, din păcate busola indică un nord tare relativ, sper să nu folosească acelaşi instrument şi pentru navigaţie, pentru că ar fi primul echipaj care ajunge vâslind la Polul Sud în loc de Caraibe.
Şi am stat. După vreun sfert de oră încep să mă agit, că mai am şi alte treburi. Andrei este o gazdă perfectă, vine cu o tavă cu păhărele de ceai cu rom, zâmbește, trece printre scaune, se prezintă şi ne oferă ceai cu rom şi o mică poveste, ceai, rom, rău de mare, alea-alea. Paharul pe care îl apuc hotărât este lipit de tavă, mă gândesc dacă este cumva o glumă, reuşesc să îl smucesc până la urmă fără să răstorn toată tava peste noi. Nu aveam rău de mare şi eram cu maşina, sper că nu am fost foarte nepoliticos dacă am luat doar o guriță de ceai.
Lumea a mai tras o tură pe la farfuriile cu pateuri, cam începuse să îmi fie foame de la înotul de dimineaţă, dar m-am ţinut tare. Dacă pe platouir nu e ceea ce pare a fi, şi în loc de tradiţionalul foietaj aflu că am mâncat lăptuci vegane deshidratate şi foi de varză uscate la soare?
Nu ştiu pe cine aşteptam, dar conferinţa a început la 10.30, oricum eram singurul nerăbdător. Am început să râd. Sala era împărţită în mai multe zone. În partea din faţă erau organizatorii, urmau vreo 12 scaune, apoi camerele de filmat puse pe trepied. Cred că nu era nici un cameraman mai scund de 2,50 m. Iar apoi mai erau vreo 20 de scaune, unde se aşezaseră o parte dintre gazetari, printre care şi eu.
Practic din zona din spate nu se vedea nimic din prezentare, ataşez o poză, ca să nu ziceţi că vorbesc prostii (prea mari), cu menţiunea că stăteam în picioare şi am 1,80 m fără tocuri.
Ideea este simplă, deja cunoaşteţi povestea: Andrei Roşu trece din zona experienţelor personale în cea a aventurilor de echipă. Este un echipaj de patru persoane (în prezent se cunosc doar trei) care îşi propune ca, în decembrie 2017, să traverseze Atlanticul într-o cursă organizată, vâslind într-o barcă de anume tip (sunt două modele de bărci agreate de către oraganizatori).
Al patrulea membru al echipajului va fi selectat dintr-o listă de doritori dintre care se vor alege trei candidaţi la locul vacant. Unul din cei trei va fi ales în decembrie 2017, după mai multe luni de exerciţii comune şi noi provocări (traversarea Mării Negre şamd). Se anunţă un concurs interesant, marea încercare în această cursa nefiind neapărat partea fizică (deloc neglijabilă) ci modul în care va relaţiona acest echipaj de patru persoane în condiţii de stres, oboseală şi izolare prelungită. Interesant.
Expediţia este o premieră românească (rămân la părerea că se caută cam mult acest tip de “premiere” şi unicităţi, este un soi de drept al monseniorului feudal, ar mai lipsi un cap de lup dacic la prora (pupa?) şi să aflu că dacii au fost primii care au ajuns în America), se mai menţionează că au fost mai mulţi oameni pe Lună sau pe Everest decât cei care au terminat această cursă. Probabilitatea ca până în decembrie 2017 să apară un alt echipaj naţional care să le ia caimacul mi se pare destul de redusă, ţinând cont de faptul că nu este cea mai ieftină distracţie.
Proiectul are ca sponsor principal Kaufland şi are o cauza umanitară: strângerea de fonduri pentru Hospice Casa Speranţei, care amenajează un aşezământ la Adunaţii Copăceni. Activităţile de amenajare vor demara odată cu selecţia primilor candidaţi pentru al patrulea loc în barcă şi se speră finalizarea campusului până la plecarea în expediţie, în funcţie de fondurile acumulate.
Restul poveştii este pe toate canalele media. M-am lămurit că sunt un execrabil reporter de teren, aveam vreo 2-3 întrebări şi nu am fost în stare să le plasez.
Îmi prezint în mod oficial demisia din funcţia de ziarist, sunt extrem de fericit că nu sunt japonez, pentru că ar fi trebuit să îmi fac şi harakiri după prestaţia jalnică la acest eveniment.
Întrebările care au rămas nepuse erau simple şi cam ţărăneşti. Ştiţi cum e, mergi la ţară şi vecinul te întreabă aiurea, “unde lucrezi”, “dar cât costă maşina asta” şi apoi “da’ cât câştigi?”.
Eram curios cât costă expediţia asta şi cât costă antrenamentele întinse pe un an şi jumătate. Taxa este clară, că este pe internet, 22.500 lire. Andrei singur a dat un răspuns că această cursă costă cam cât o escaladare pe Everest, dar eu nu am înţeles nimic din această comparaţie, vina mea.
Dacă aş mai fi avut timp puteam să merg la centrul Hospice ca să văd barca. Cât costă barca?… Cât un Ferrari este răspunsul găsit pe blogul lui Andrei, habar nu am cât înseamnă, că sunt multe Ferrari pe lumea asta. Probabil numai să plimbi barca prin ţară şi până în Canare costă o mică avere.
Singurele cifre clare au fost estimarea costului pentru aşezământ, la circa 1,5 milioane dolari şi suma care este deja acumulată, circa 500.000 dolari. Hospice face o treabă extraordinară, având grijă de nişte oameni care au cu adevărat nevoie de îngrijire, şi îi felicit pentru acest lucru. Discrepanţa dintre Ferrari, costul ascensiunilor pe Himalaya şi necesitatea unui centru pentru copii rămâne dureroasă, cel puţin în viziunea mea.
După conferinţa de presă a urmat un brunch (era ora 11.15) care a micşorat semnificativ pentru moment numărul amatorilor de interviuri în exclusivitate şi am folosit ocazia ca să plec la treburile mele, celelalte treburi. Muream deja de foame dar mă vând scump, am fost interceptat de o doamnă care mi-a spus că ieşirea se face doar pe la platourile cu păpică, am rezistat stoic, aşa se călesc marile caractere și m-am eschivat zâmbind tâmp.
Îmi venea să râd. Am o colegă care mereu zice :”este tare bine să ai un medic în familie”. După ce se mai gândește un pic “şi un avocat”. Pe urmă “şi un notar”. ”Și un economist”.
Acum în barcă sunt căpitanul jucător, medicul şi canotorul. În mod normal eu aş mai selecta un pescar, dacă ştie să gătească şi să vâslească ar fi deja omul perfect, dacă nu are crize de isterie şi nu este sub vreo medicaţie permanentă. Sincer? Mă aşteptam să aflu că al patrulea om în barcă este Mihaela Rădulescu, că tot şi-a lăsat bicepşi şi voce de bărbat.
Ok, îmi dau definitiv demisia. Tot definitiv vă anunţ că nu îmi fac şi harakiri.
Romanian
English
Păcat.