Un traseu ce a traversat orașul, printre vagoane de tramvai și oameni ieșiți să își plimbe animalele de companie. Alergători ce au căzut atît de rău încât au riscat să moară, alții ce au tras un pui de somn sau au fost alergați de câini vagabonzi. Plus unul care s-a dopat în direct. Pare de necrezut, însă acestea sunt doar câteva din întâmplările maratonului olimpic din 1904. A fost, probabil, cea mai stranie cursă din istorie.
Așadar, 32 de participanți la start. La început conduce Fred Lorz, dar după un kilometru și ceva Thomas Hicks îl depășește. Californianul William Garcia a fost pe cale să devină prima victimă a unui maraton olimpic, după ce s-a prăbușit pe marginea drumului, iar praful i-a ajuns în esofag și i-a afectat serios mucoasa stomacului. Dacă nu ar fi primit îngrijiri, o oră mai târziu hemoragia i-ar fi fost fatală.
John Lordon a abandonat din cauza vărsăturilor, iar Len Tau a fost urmărit de câini sălbatici pe rază de o milă în afara traseului. Félix Carvajal a tropăit cu pantofii lui greoi, oferind un spectacol chiar și atunci când s-a oprit să vorbescă, într-o engleză stricată, cu spectatorii. La un moment dat, s-a oprit lângă o mașină în care două persoane mâncau piersici și a cerut una. Refuzul lor nu l-a împiedicat să pună mâna pe două dintre ele și să le mănânce în timp ce alerga. Ceva mai târziu s-a oprit într-o livadă și a luat niște mere, care s-au dovedit a fi putrezite și i-au provocat crampe stomacale.
A încercat să scape de ele trăgând un pui de somn. Tot crampele i-au făcut să renunțe pe Sam Mellor, care la un moment dat a condus cursa, și pe Lorz, care a sărit într-un automobil și a început să salute de zor spectatorii.
După ce a alergat 16 kilometri, Hicks, unul dintre favoriți, a implorat după apă, dar a fost refuzat. În schimb i s-a șters gura cu un burete cu apă caldă, distilată. La 11 kilometri de finish i s-a oferit un amestec de stricnină și albuș de ou. A fost primul caz de dopaj din cadrul Jocurilor Olimpice moderne.
În doze mici, stricnina era folosită ca stimulent și la acel moment nu existau reguli în legătură cu substanțele care îți îmbunătățesc performanța sportivă. Echipa lui adusese și o sticlă de coniac, dar au decis să o păstreze până când Hicks își va mai reveni.
Între timp, crampele lui Lorz se mai potoliseră, așa că a coborât din mașina în care parcursese vreo 17 kilometri. Cineva l-a văzut și a cerut să fie descalificat, dar Lorz a continuat să alerge și a terminat cursa cu un timp puțin sub trei ore. Mulțimea era în delir la gândul că a câștigat un american, Lorz s-a trezit cu o coroană pe cap și era aproape de a primi medalia de aur, când cineva a început să strige că este un impostor. Uralele s-au transformat în huiduieli, însă Lorz a zâmbit, a pretins că nu avea de gând să accepte premiile și că a terminat cursa pentru a pune la cale o „glumă”.
Hicks, cu stricnina curgându-i prin vene, a devenit palid și lipsit de vlagă. Însă vestea că Lorz a fost descalificat l-a înviorat, iar antrenorii săi i-au dat o nouă doză din aceeași substanță, de data aceasta împreună cu ceva alcool. Apoi l-au scufundat în apă caldă.
A fost consemnat că pe ultimii trei kilometri ai cursei „Hicks alerga mecanic, ca o mașinărie bine unsă. Privirea lui era ștearsă, fața îi era tot mai palidă; abia își mai ridica picioarele, iar genunchii îi erau aproape înțepeniți”.
În scurt timp, Hicks a început să aibă halucinații, crezând că linia de finish este mult mai departe. A urcat penultima pantă și a coborât în pas alergător, însă ajuns pe stadion a început să-și târșâie picioarele într-un mod deloc grațios. A fost nevoie ca antrenorii săi să îl care peste linia de sosire, susținându-l în timp ce el își mișca picioarele înainte și înapoi. Cu toate acestea, a fost declarat câștigătorul cursei de maraton. A avut nevoie de o oră întreagă și de patru medici pentru a se ridica de jos.
Sursă: smithsonianmag.com. Articol publicat inițial în revista Alerg #32
Romanian
English
