Pentru mine, un cîrcotaș cu ștate vechi de activitate, e reconfortant uneori să mă simt și bine. Mîndru de mine. Ca acum, cînd sunt triatlonist cu diplomă. Ce mai contează că distanța-i mica, cînd bucuria e mare? În rest, doar un jurnal de unele activități fizice și ceva gînduri pîrdalnice, săptămîna 19-26 februarie.
Duminică, 19
Prima zi de triatlonist cu patalama. Super-sprint, cea mai mică distanţă posibilă la toate probele, cu un cost în consecinţă, probabil cel mai mare pe kilometru. Dar triatlonist.
Când am alergat primul maraton am fost mândru, dar nu foarte mândru. Eram prea fărâmat în bucăţi, zdrobit cu totul. Pe urmă am fost şi mândru, era o victorie personală importantă, un obiectiv care părea imposibil odată.
Evident, un obiectiv care nu era neapărat necesar. Dar orgoliul personal era hrănit de nişte socoteli, după care eram printre cei maxim 1-2-3000 de alergători de maraton din ţară. Acum probabil că sunt 10.000, tot şmecher eşti dacă alergi un maraton, tot faci parte dintr-o minoritate, mă rog, o elită. Alergarea unui maraton mi se părea o lecţie de viaţă, de voinţă şi de noroc, care trebuia reînnoită ciclic, ca şi cum ar avea dată de expirare.
La triatlon ar fi şi mai mişto, pentru că o parte din maratonei nu înoată şi o altă parte nu biciclesc, deci aş fi şi mai elitist cu supersprintul meu.
Terminarea primului triatlon ar fi trebuit să mă umple de ruşine, la halul în care am înotat. La alergare şi la bicicletă nu mă ruşinasem, la înot am fost jenibil. Aşa, şi? Ce dacă? Gândul asta a apărut de undeva din neant.
Deodată a devenit foarte clar, până şi pentru mine, că această calitate, de triatlonist, odată câştigată nu se mai pierde. Da, este ca la orice examen. Ce eşti măi, tu? Injiner, sfinte Petru. Cu cât ai terminat? Cu 6, dar nu m-a mai întrebat nimeni asta până acum.
Ce eşti tu, mai Adriene? E, la sf. Petru şi peste timp nu mai are nicio importanţă dacă eşti injiner de nota 6, maratonist de 6 ore şi jumătate sau triatlonist de 6/mie. Ai diplomă, şi cu asta basta, restul e tăcere.
Am participat de trei ori la duatlon, de două ori m-am suit pe podium la categoria de vârstă. Fiind mai mult de trei participanţi, da, nu mai râdeţi. Dar nu am avut o mare mândrie, că nu făcusem nicio performanţă.
Acum am simţit deodată că am spatele mai lat şi am crescut cu cel puţin 5 cm. Nu, nu e o reclamă dintr-aia, e vorba de înălţime. He-he, am diplomă de triatlonist. A fost poate prima cursă la care m-am bucurat cu adevărat şi fără ruşine de reuşită, fără să încerc să găsesc dintele cu carie din zâmbetul Giocondei.
Ca un ultim comentariu legat de triatlonul Izvorani, am aflat şi eu că recomandarea Federaţiei este ca fiecare atlet să îşi numere singur turele, pentru a nu lăsa răspunderea aceasta organizatorului, care însă îl poate descalifica, arbitrul nu comunică în timp real, doar urmăreşte şi descalifică. Pe bune, asta mi se pare o aiureală. Aş merge mai departe cu măsura, clasamentul să fie făcut pe baza declaraţiilor concurenţilor, în caz de neconcordanţă cu timpul cronometrat oficial să îi descalifice. Gata, că m-am plictisit.
Păi de ce nu am duminică febră musculară? Cred că din cauză că nu ai tras cum trebuie, Andriene tată.
Hai la bazin cu tine, la Dinamo, la apă rece şi lungă. Vroiam să îmi demonstrez că pot, evident, nu am putut. Primii 500 m se reduc drastic la vreo 250, după care nu mai aveam aer, abia pe la 1500m încep şi eu să mă simt în regulă. După vreo 2,5 km eram cu umerii amorţiţi şi un pic satisfăcut.
Luni, 20
Am un start lent, ajung la piscină la 6.10 şi o văd plină, cotropită de duşmani. Vreo șapte înotători se luptau pe cele cinci culoare, îmi iau jucăriile de alergare şi mă duc la bandă. 5 km, cu vreo trei nivele de viteză, 27 minute.
Surpriză, au plecat broscuţele de jos şi a rămas balta liberă. Arunc repede hainele şi încălţările, fac un duş rapid şi plonjez în piscina care mi se dăruieşte goală, numai mie. O tăvăleală rapidă, de 800 m, să nu spun că nu i-am dat bună dimineaţa.
Apa este tot tulbure, cu o consistenţă lăptoasă, enervantă, parcă este o ciorbă de burtă. Întreb la recepţie, donșoara nu ştie nimic, hm, după vreo patru zile de ciorbă rădăuţeană nu a aflat că au o apă naşpa, murdară? Intervine o altă donșoară, staff (aşa scrie pe tricou) la mop, care este mult mai în temă, este o pompă defectă, s-a reparat, de mâine se va face gargară cu apă de fântână.
Marţi, 21
Ochesc un culoar liber, mă schimb precum Superman când pleca în acţiune şi reuşesc un 2 km înot, o oră.
Miercuri, 22
Grrr, iar e plin. Hai iar sus, 3.5 km alergare pe bandă, nişte bicicletă eliptică, mă enervează şi mă plictiseşte. Vreau piscină.
Recompensa apare apoi. Cine papă tot primeşte premiu. Afară e uscat, am voie să plec cu bicla. Iupiiiii! Începe iar sezonul de mers cu bicicleta la muncă. Libertate, frate. S-a topit zăpada aia mizerabilă de pe marginea drumului şi am şi eu loc pe stradă, fiecare plecare de pe loc la semafor este o bucurie.
Joi, 23
Iar este plin la piscină, incredibil. Alergare scurtă şi nervoasă, 3,5 km pe bandă, mă sui pe eliptică dar îmi vine să muşc din ea şi o schimb cu bicicleta, încă 11.8 km/20 min. Trag cu ochiul pe geam, e liber la piscină, hai să facem foarte micul triatlon, şi bag rapid (şi nu prea) 500m înot. Da, aşa mai merge, ca început frumos de zi, cu câteva raze răzleţe de soare în piscină.
Joi este una dintre zilele ciudate ale săptămânii. Am întâlniri cu nişte oameni ciudaţi, cu reacţii ciudate. Colac peste pupăză, mă sună nevasta. Zice: auzi, ţi-a venit o scrisoare de la parchet. Mă gândesc când am finisat ultima oară parchetul, că nu am dat adresa de acasă, apoi înlemnesc. Este celălalt Parchet. Na, că nu ai vrut amnistie. Toată viaţă m-am ghidat după un principiu simplu, “maxim contravenţie”, şi iată că acum am ajuns totuşi să am o corespondenţă unilaterală cu Parchetul, ceea ce îmi dă fiori.
Sunt vinovat, mi-e teamă. Am săvârşit infracţiunea de vătămare corporală din culpă. Organele de poliţie au stabilit clar că l-am vătămat pe numitul Mila Adrian, aruncându-l în cap în timp ce mergea pe bicicletă, dar acum se propune clasarea dosarului, nu ştiu de ce îl lasă să scape atât de uşor.
În plin teatru absurd, mă gândesc să fac plângere în termenul legal, că aşa mi se comunică, şi să cer pedepsirea inculpatului. Mi se pare incredibil. Dacă Mila, care nu l-a suportat niciodată pe Mila şi este imprevizibil în reacţii, îi face plângere lui Mila?
Vineri, 24
Deja ajung cu 15 minute înainte, să prind culoar. Parcă suntem la coadă la lapte pe vremea lui Ceauşescu, când fiecare lăsa sacoşa cu sticle de lapte pe o sârmă. Laptele venea dimineaţă, ca să nu stai la coadă puneai toartele de la sacoşă pe o sfoară, din ce în ce mai devreme. Probabil am putea să lăsăm şlapii pe margine piscinei. Vin la 3 dimineaţa şi pun şlapii, eventual pe o sfoară, să nu se bage cineva în faţă, mai dorm două ore și mă întorc să îmi ocup locul meritat. 2 km înot.
Sâmbătă, 25
Plouă, temperatura scade văzând cu ochii, este o vreme să nu dai un câine afară din casă. Mănânc un mic dejun de campion, de nu mai pot să mă mişc, şi rămân lat. Zero activităţi.
Duminică, 26
Dinamo, piscină, poate 2,5 km, cine ştie. Garminul meu nu ştie, a luat-o razna după 500 m.
Rezumatul săptămânii ar fi cam aşa: alergare(mai bine aş ţine socoteala în zile, ar fi 3 zile) 12 km, bici 80 km, înot 7.8 km.
Ultima mea problemă ţine acum de dietă.
Pe fluxurile mele de informaţii, bazate în special pe Facebook şi pe grupurile de alergare, vin tot soiul de ştiri şi provocări alimentare. Toate sunt cu RENUNŢĂRi. Cele mai de tot mi se par cele cu renunţarea la hidratare sau la consumul de calorii, eventual când alergi ultramaratoane în deşert. Astea sunt la un top greu de egalat, sunt adevărate perle ştiinţifice, posibil de comparat doar cu indicaţiile de a alerga la ore de caniculă maximă fără apă sau în perioade de ger la bustul gol.
Se apropie timid din urmă cele cu renunţarea la zahăr. Gata, formaţia Fără zahăr câştigă. Celula nervoasă se hrăneşte cu glucoză, glucidele sunt prima sursă de energie, să o anihilăm. Trecem eventual pe smoothie, care îţi permit să introduci în organism un litru de zaharuri, din fructe şi miere, pe care nu ai putea să le consumi ca atare într-un timp aşa de scurt.
Renunţarea la ce aducea capra celor trei iezi, brânză, carne, lapte, ouă, este deja una dintre abstinenţele banale şi fără imaginaţie. Are atâtea motivaţii, morale, funcţionale, nutritive, că nu cred că aş mai putea să adaug ceva în acest domeniu. Plaja de aberaţii şi de argumente în acest domeniu, de ambele părţi, este uriaşă. Valuri de argumente, pe care face surf câte un amator de aminoacizi, proteine şi alte specialităţi de care habar nu aveam că ar fi în mâncare până acum câţiva ani. Mă uitam la un grătar, e grătar, frate, nu proteină, amino etc, nu mai vulgarizați sfântul grătar.
Intrăm imediat în post şi eram cât pe-aci să muşc dintr-un măr, care m-ar fi aruncat afară din rai. Fiind influenţabil şi fără de minte, mă gândisem că ar fi mişto să ţin post o zi pe săptămâna. D-ăla mai tare, doar cu apă. În rest, post ca babele +90, care speră un loc lângă sf Petru, deşi toată viaţă au fost nişte păcătoase. Vă atrag atenţia că înainte de competiţii nu trebuie să vă consumaţi energiile în vreun alt mod, aşa că ar fi bine să aveţi copii deja făcuţi, pentru că şi acest post este recomandat de către cunoscători și antrenori.
Când îmi luasem avânt şi mă pregăteam să înfrunt această nouă provocare, a postului negru, m-a blocat o idee. Eram acum vreo doi ani la o masă şi am fost prezentat. Cum nu ştia ce calităţi să îmi atribuie, să mă simt şi eu bine, prietenul comun mă prezintă ”uite, el aleargă, este maratonist”. Trăgând din ţigară şi ridicând paharul de vin, al treilea mesean, lejer supraponderal, s-a uitat la mine şi a zis sec: “dar de ce?”.
Just say no to diet food / @decorkiki
Nu ştiu, nici până acum nu am găsit răspunsul. Pentru orgoliu, probabil. Dar post negru de ce aş ţine? Prima replică, rapidă, a fost aia cu dezintoxicarea. Dezintoxicarea de ce? Gata, o las baltă, nu am niciun chef de dezbateri. Nici de post, dacă mă gândesc bine. Gata, nici gând de post. Oare cum se cheamă renunţarea la postul în care renunţi la ceva? Probabil țin post de post. Deci singură întrebare referitoare la post a rămas “dar de ce?”.
Ceea ce mă uluieşte însă în continuare este tendinţa de a face surogate sau de a exclude ceva din alimentaţie. Ajungem rapid la laptele fără lactoză. Pâinea fără gluten. Produsele fără zahăr (dar cu alte porcării).Berea fără alcool. Sexul fără femeie/bărbat. Laptele fără grăsimi. Cafea fără cofeină. Lista este plină, la fel şi magazinele, aştept să găsesc şi carnea fără proteină animală, cu proteine din soia/fasole/linte şamd, oul fără gălbenuş etc.
Culmea este că orice produs incomplet costă mai mult decât cel integral, ceea ce mi se pare remarcabil.
Rămâne întrebarea care mă preocupă. Până la urmă, pentru ce trăiesc? Doar să ţin post şi să îmi limitez alimentaţia şi micile plăceri? La o bere fiind acum, vă spun sincer: nici gând.
Romanian
English