Cîteva gînduri după noua agonie soră cu nebunia dusă la bun sfîrșit de Tibi Ușeriu.
Pentru al doilea an consecutiv, Tiberiu (Tibi) Ușeriu a cîștigat 6633 Ultra Arctic, o cursă ce a presupus parcurgerea a 566 de kilometri în condiții extreme în zona Cercului Polar. El a terminat cursa vineri de dimineață (pe la 9:30, ora României) după ce a plecat la drum pe 10 martie.
Pentru al doilea an consecutiv, un fenomen de emoție colectivă a însoțit evoluția lui Ușeriu în această cursă. Lucrul a fost mult mai vizibil pe social media, unde vreo trei pagini de facebook au fost create special pentru a-i urmări traseul, iar mii și mii de mesaje de încurajare și speranță au fost scrise în tot acest timp.
Faptul că a avut la el un telefon conectat la satelit și a putut discuta uneori cu echipa de suport de acasă a viralizat totul. Parcă totuși atenția mass media tradiționale a fost ceva mai reținută decît anul trecut.
Am scris anul trecut despre cum 6633 a devenit un simbol al noii paradigme în sport, despre nevoia actuală de eroi în locul performerilor, de tendința spre spectacol în care ”rezultatele” se numără și în funcție de numărul de spectatori atrași. Nu mai insist.
Vrînd-nevrînd, Tibi Ușeriu se încadrează în această tendință, chiar dacă o face într-un mod propriu. De fapt, el nu se supune regulilor, ci adaptează regulile la propria fire.
O persoană rebelă, cu o viață extrem de aventuroasă și dură (mai multe detalii se pot afla din volumul autobiografic ”27 de pași”, lansat recent) el pare că și-a găsit un debușeu în alergare.
Alergarea a devenit pentru el o descătușare, o formă de a își înfrunta și scăpa de demonii interiori. E ceva înspăimîntător în toate acestea, desigur, dar e și ceva atît de uman.
Ușeriu aleargă ca un sinucigaș. La fel a făcut-o și acum la 6633. Pornește întotdeauna tare, jumătate din inconștiență / lipsă de experiență, jumătate din nevoia de a sfida. Violența de care a avut parte în viață (conform celor spuse în carte) pare că o transferă în alergare.
Aleargă ca să uite, se pare.
Tibi Ușeriu se pare că are nevoie de suferință (la recenta ediție a 6633 el a continuat cursa deși avea un picior degerat și cu vezicule extrem de dureroase), pentru a găsi ispășire.
Pentru mulți, toate aceste excese sunt o formă de eroism. În vremuri în care oamenii au cam uitat să viseze și de aceea au nevoie de fapte ieșite din comun, într-o lume în care mai totul se măsoară în ușurința lui ”la un click distanță” și în eficiență, în vremuri în care durerea și efortul supraomenesc sunt idolatrizate (mai ales) din spatele ecranului, așadar în astfel de vremuri, Tibi Ușeriu a trebuit inventat și transformat în erou.
Asta, deși el rămîne, așa cum o spune în carte, ”doar un om de pe Bârgaie, cu liceul neterminat, care plantează păduri și aleargă pe munți„
Romanian
English
