Mereu am fost de părere că ar fi normal ca şi luni să fie zi liberă, să intri mai soft în vâltoarea săptămânii. Nu știu ce am face în continuare cu marți, care ar fi noul luni. Habar nu am ce este cu Rusaliile, ar trebui ca cei care nu pot să facă o minimă descriere a sărbătorii să meargă la muncă, dar este o zi în care nu trebuie să muncim. Un copil se uita cu gura căscată la un automat bancar. Bagi cardul, scoţi banii. Uraaa, nu mai trebuie să plece părinţii la serviciu, am găsit aparatul minune… Dar noi nu mai suntem copii și dacă nu lucrăm la stat nu ne umple nimeni cardul. În rest, despre CIP o să aflați mai jos, din jurnalul de atlet urban al săptămânii 5-11 iunie 2017.
Luni
Nefiind sănătos la cap mă trezesc tot la ora 5, la ora 6 sunt negreşit la piscină, unde nu pot să spun că este aglomerat. Lumea normală probabil doarme, eu mă bălăcesc relaxat, 2,4 km înot şi ceva saună. Am pus vreo două kilograme pe mine şi asta mă disperă, deşi ar putea fi interpretat tradiţional ca un semn de prosperitate. În loc să tai din porţia de mâncare prefer să transpir la saună, poate ajută.
Eu am mai spus, sauna mi se pare fiţă de nordici depresivi, nu încălzim toată casa, încălzim doi metri pătraţi, sărim apoi în zăpadă, bem vodcă (sau asta nu era în reţetă?) şi tot aşa. Nu cred că în Africa se vând cel mai bine saunele, pe bune, la noi orice apartament de la ultimul etaj din blocurile prefabricate oferă condiţii ideale de saună pe tot timpul verii. Saună low-cost.
Strava îmi trimite raportul pentru luna mai, mă cam dezumflă. Nici măcar 40 ore de activitate fizică, deci sub 1,5 ore/zi (10 km alergare, 325 km bicicletă, 36 km înot). Strava este fiţă de sedentar, cel mai bun CrossFit este munca, fără Strava, dai la coasă, sapi grădina, faci o tencuială la casă, aia activitate fizică.
Marţi
Sper că nu se supără nimeni dacă dorm ca boierul, până la 6, că aşa dorm boierii. Stau.
Miercuri
Degeaba ajung devreme la Daimon, înainte de ora 6 sunt pline toate culoarele. În vestiar este plin de apă şi este şi trupa aia ciudată, cei șase care se antrenează în bazin îmbrăcaţi în uniformă. M-am lămurit cât de cât ce e cu ei, un instructor de arte marţiale antrenează nişte trupe speciale, MApN sau MI şi îi mai bagă şi la antrenamente în apă, chestie probabil destul de bănoasă.
Acum sunt mult mai liniştit. Suntem bine pregătiţi şi suntem apăraţi de trupe de elită, care pot face faţă oricăror pericole, atât pe uscat cât şi în apă. Mă rog, este o ofertă cu steluţă. Cu condiţia ca teroriştii, inamicul, ce o fi, să se lupte în piscină, apa să fie de vreo 28-30 grade şi filtrată cu sare. Dacă erau bărbaţi adevăraţi trebuiau să se antreneze în Dâmboviţa, acolo să vedem cât rezistau înainte să li se topească uniformele.
Bombănind mă duc să mă bălăngăn pe o bicicletă eliptică, că e recomandată şi de către domnul doctor, pe urmă cobor la piscina cu apă cam tulbure, pe fund zace un nou nasture kaki şi mai multe scame. 1,2 km înot alene.
Joi
Am nişte treabă, aşa că înotul se scurtează, doar 1000 m. Apoi fuga spre RMN.
Am mai făcut acum câţiva ani un RMN la gambă, fusese o experienţă neplăcută, dar atât. Acum am completat rapid formularul, nu, nu sunt claustrofob.
Mă schimb, mă întind relaxat pe pat, sunt imobilizat cu nişte curele şi primesc o minge mică în mâna dreapta, pe care să apăs dacă este vreo urgenţă. Zâmbesc. Urgenţă?
Şi apoi mă împinge în tub. Brrrr. Nu sunt claustrofob? Pe naiba, trebuie să re-evaluez această informaţie, sunt luat complet prin surprindere, data trecută rămăsesem cu partea superioară afară din cilindru. Eu sunt relativ slab, tubul este la vreo 20 cm de nasul meu, pe lat este destul de fix, dacă aveam 150 kile cred că umpleam complet instalaţia, ca un cremvurst în membrană. E nașpaaaa, îmi vine să strig, este cald, ochii nu pot să focalizeze partea de sus a aparatului, care este prea aproape, simt cum încep să mă sufoc, nu pot să respir. Închid ochii, încerc să mă relaxez, îmi vine să strâng de mingea aia afurisită, să mă scoată la aer. Se întâmplă un miracol, vine cineva şi mă trage afară. Ura, e aer, pot să respir, uf-uf-uf, îmi vine să respir ca o gravidă în travaliu. Mi se aşează iar suporţii lombari şi sunt băgat iar în conservă. De data asta ştiam ce mă aşteaptă şi am reuşit să rezist cele 15-20 minute necesare, cu bubuieli şi păcăneli.
Vineri
Back in bussines, ora 6 în bazin, 2 km înot. Sunt în culmea depresiei, ceea ce ajută la craul, cred că de mult nu am mai bătut apa cu atâta furie. Greu cu depresiile astea. Fetili le tratează rapid, de obicei în trei paşi, de genul terapiei C.I.P. Coafor-îngheţată (la găleată)-pantofi noi. Pantofii mă tentează, dar nu găsesc ceva care să îmi placă, cred că este o fază mai gravă. Tradiţional şi rural bărbaţii se tratează cu alcool, ceea ce nu cred să mă rezolve, mi-e prea rău după. Restul de terapii masculine sunt sub diferite incidenţe legale sau morale neconvenabile sau îngraşă.
Sâmbătă
Ceva bazin dimineaţă, doar vreo 1,7 km înot, că s-a umplut bazinul de kinderi şi adulţi.
Recuperez la prânz. Am invitaţie la Divertiland, la redeschiderea sezonului. Divertiland este lângă A1, la ieşirea din Militari şi este un ditamai parcul acvatic. Îl mai văzusem de pe autostradă, dar nu am ajuns până acum, deşi este deschis de 5 ani.
Mişto nene, e mişto să ai invitaţie. De presă, nu eu sunt vinovat, şefu’ m-a trimis la această treabă, care tot încerc să înţeleg dacă este recompensă sau de muncă.
Este o zonă rezervată pentru presă, deocamdată destul de pustie. Mă schimb în ţinuta de lucru, respectiv slip şi papuci şi încep să dau ture de piscină olimpică, încercând să citesc ce scrie pe laturi. Peste tot e 1.40 m scris pe margine, speram mai mult, să mă bălăcesc în ape adânci. Apa este cristal, las geanta şi fac o încercare de 
intrare. Nu am apucat să bag şi joja, abia depăşisem nivelul genunchilor şi am simţit că înţepenesc, crystal clear, dar şi temperatura adecvată, de lac elveţian. Brrr, ies rapid şi mă gândesc să mă retrag la un cico, dar soarele intră în nori şi parcă începe să fie frig. Hi, acum apa pare mult mai caldă, afară adie un fir de vânt şi ajung înapoi în bazin, de data asta în imersie aproape completă. Dacă tot am făcut intrarea, rămân în apă pentru încă 20 de bazine, că de asta venisem parcă, să mă bălăcesc, şi tot nu am avut mare activitate săptămâna asta.
Când am ieşit zona de presă era mult mai animată, şi m-am lămurit încă odată că nu sunt decât un ageamiu, chiar dacă nu era nevoie de încă o confirmare. Gazdele ofereau un bar şi ceva de mâncare. Trag cu ochiul pe la platouri, profesioniştii se ocupaseră în sistem termită, aici mâncarea nu se aruncă, pentru că nu mai rămâne. De limonade parcă nu îmi arde, mă duc să dau o tură pe la restul parcului. Tobogane interesante, mai ales pentru că ai nişte colace enorme cu care te poţi da. Am în memorie o experienţă anterioară la un alt parc acvativ în care mi-am julit coloana pe tobogan, ceea ce era de așteptat la nivelul meu de dexteritate, dar la aterizarea în apă am avut surpriza neplăcută să fac un şpagat nedorit şi în al doilea rând să îmi intre slipul în fund de a trebuit să îl scot cu patentul. Colacul de aici ar preveni (sau m-ar priva?) de aceste experienţe.
Piscină cu valuri, piscină de adâncime mică, muzică live, de lazy-reală, cald, dacă aş fi cu un copil cred că ar fi încântat de zona centrală sau de jocurile de apă. Nu sunt cu un copil, mă retrag iar spre zona de presă, curios să fur nişte meserie. Venise o nouă tură de platouri, până mă trezesc eu rămân goale. E soare, dacă mai stau un pic am şanse să se usuce slipul. Şi să vină încă o tură de platouri, pentru că ora zilei şi înotul în apă mai rece decât sunt obişnuit parcă mi-au deschis apetitul, să nu cumva să scad în greutate. Pac, vine încă o tură. Îmi aduc aminte că uneori alergam, încerc un sprint, viteza nu a fost niciodată punctul meu forte, ci consecvenţa. Aşa că ajung odată cu un alt concurent, luăm în paralel câte o farfurie de carton şi ne mişcăm sincron spre destinaţie. Mai erau două farfurii cu pizza, una întreagă şi una cu două bucăţele, normal, trecuseră 15 secunde de la start.
Când eşti amator, rămâi în banca ta. Din neant apare un vultur, condor sau ceva de genu’, care tranşează disputa pentru hrană, înşfăcând platoul cu pizza întreagă, gata, adjudecat. Asta nu era pentru share-urire, amatorilor. Rămân cu adversarul, ne uităm mofluzi şi jenaţi unul la celălalt (din fericire nu erau disponibile cuţite din metal) şi împărţim frăţeşte cele două triunguri, care păreau tare mici în farfuria rămasă. Bună, chiar bună, flăcăul ne spune că aduce imediat altele, dar nu am mai stat, că pluteau condorii pe lângă noi, şi am încercat să mă conving că oricum nu îmi era foame, uitându-ne cu jind la făptura divină care proteja pizza cum nu am mai văzut decât la naţionala de rugby, când se băteau cu georgienii. Nu pentru pizza se luptau, bre, pentru balon.
Deci, ca rezumat, dacă nu aveţi chef să plătiţi în week-end taxe de pod şi benzină pentru mers pe litoral, Divertiland este la doi paşi. Nu e gratis, că nimic nu este gratis, dar ai ce face toată ziua, dacă iei bilet on-line este mai ieftin şi ai şi o grămadă de posibilităţi de mâncare.
Duminică
Mi-i dor di biclă. Hai cu bicla. Plec spre Cernica, îl iau pe Terente şi un rucsăcel, în care pun un bidon de apă, un set minimal de reparaţii cauciuc şi o pompă profesională din aluminiu (de la Lidl, ca să nu fiu înţeles greşit).
Mi-a plăcut, pe drum am întâlnit doi băieţei care insistau să batem palma, probabil erau amatori de turul Franţei sau Il Giro şi câţiva colegi cu punga cu pet-ul de bere pe ghidon cu care m-am salutat călduros.
Dau o tură, la întoarcere schimb traseul şi încerc iar să ies spre Bucureşti prin Căldăraru. Mă rătăcesc pe un drum de pământ, unde singurul gând era “dă Doamne să nu fac pană pe aici”, după vreun kilometru reuşesc să ies pe centură, unde eram aşteptat de nişte doamne cu ţinută minimalistă, cu care nu am bătut palma.
Toate bune şi frumoase până la târg la Vitan, unde aud cum roata spate freacă ciudat pe cadru. Grrr, pană. V-am spus asta? De ani de zile am aceasta angoasă, să nu fac pană la biclă, mai ales când sunt singur şi pe coclauri. Dau un telefon, nu am noroc de ajutor, hai să mă murdăresc şi să încerc să fac pana. Dau camera jos în 2 minute, niciun semn de cui-ciob-ţep, mă tot holbez, ceea ce nu are efect vizibil asupra camerei, chiar dacă încerc să o hipnotizez.
Hai să o umflu şi să îi pun un petic. Ha! Poate era mai bine dacă încercam asta acasă. Pompa nu are nicio legătură cu valva, este din alt film. Hipnoza nu lucrează nici acum, până la urmă încerc să merg mai departe pe lângă biclă. Pe naiba, nu merge, se taie cauciucul.
Am ajuns acasă împingând la biclă, cu roata demontată pe ghidon, dând şuturi cu tibia în pedala metalică, înjurând şi bombănind vreo 2,5 km. Mult prea târziu m-am gândit că erau cinşpe mii de vulcanizări pe lângă târg, singura pe lângă care am trecut pe Splai a zis că nu are muştiuc pentru biclă. Mă rog, nici ei nu credeau asta, dar nu aveau chef.
Săptămâna strânge 9,3 km înot şi 63 km biclă, of, viaţa mea.
În rest am doar două observaţii. Mici.
#1. Nu credeam să aud vreodată un preşedinte român vorbind engleza fără accent de studii la Lomonosov.
#2. Mi-a rămas în memorie o întrebare pusă acum câţiva ani de Robert Turcescu. “Domnule Cristian Boureanu, spuneţi-mi, cum v-aţi defini, mai mult frumos sau mai mult deştept?”. Cristi a zâmbit şi a spus mândru: “ambele”.
Ilustrații de Kathryn Blake
Romanian
English