Cu psihicu beton, plin de optimism şi în faţa ochilor doar cu zâmbetul candid al lui Stephen Hawking şi figura în scaunul cu rotile a lui Christopher Reeve. Așa am intrat la operație. De ieșit, am ieșit se pare cu bine. O săptămînă lungăăă, 26 iunie-2 iulie 2017.
Eu prefer să merg cât pot de mult cu piesele originale, atât cu maşina cât şi cu ambalajul ăsta perisabil care mă reprezintă. Ai schimbat rulmentul din fabrică? Următorul te va ţine doar jumătate din timp, degeaba ai luat tot piese originale. Merg la ceva revizii, adică analize, dar nu mă înnebunesc după ele. Iar de intervenţii mecanice mă feresc la maxim, anul trecut de fapt am luat decizia să nu îmi fac nici măcar o amărâtă de artroscopie la genunchi, lucru pentru care îmi vine să mă pup singur şi acum.
Genunchiul avea nişte probleme articulare, probabil puteam să le compensez prin întărirea musculaturii, dar era deja evident că alergarea nu îi face bine. E ca şi cum ai avea un amortizor defect dar dai în toate gropile cu roata bolnavă, să se întărească bucşele şi arcurile, cam aşa am văzut eu principiul ăsta, al antrenamentului când ai o avarie. Şi am redus alergarea, compensând un pic prin înot şi bicicletă.
Iar acum un disc buclucaş presează pe nervul sciatic, și nu dă niciun semn că ar vrea să treacă singur și să intre la locul lui. Dimpotrivă, se pare că durerea omniprezentă din picior dispare doar când se buşeşte de tot nervul, şi asta nu înseamnă că va fi mai bine.
Aşa că fiecare zi a săptămânii, cu analize şi investigaţii, doar mă apropie de un moment neplăcut, al cuţitului înfipt în şale, fără a fi Brutus style.
Ilustrație: Kathryn Blake
Teoretic 70% dintre adulţi au probleme cu coloana vertebrală. Nu ştiu câţi se operează, dar este evident că operaţia este o soluţie limită şi care trebuie evitată cât mai mult timp posibil, este un principiu recunoscut şi de către orice neurochirurg cu capul pe umeri, chiar dacă nimeni nu vrea să îşi alunge clienţii. Persoanele pe care le cunosc se împart în două categorii:
– Una, foarte redusă numeric, care nu are probleme cu coloana
– A doua, mult mai consistentă, care are probleme sau pe cineva foarte apropiat care are probleme cu coloana, doar dureri sau mergând până la imobilizari la pat de câteva zile-săptămâni.
Cei care au probleme cu coloana au şi ei trei mari categorii:
– Cei care contestă problema, nu au niciun chef să facă un RMN, bagă analgezice la greu şi evită consultaţia de specialitate
– Cei care fac RMN, merg la consultaţii şi ar face orice să nu ajungă la cuţit, lucru uşor de înţeles. Ceaiul de pătlagină, goji, bioterapeuți, osteopați, foi de varză, fizio şi kinetoterapie, orice, numai cuţit să nu fie. Uşor de înţeles, aş fi vrut să rămân în această categorie.
– Cei care ajung la cuţit, de urgenţă sau planificat. Cam aici am ajuns eu. Degeaba aş vrea să înot pe spate, să fac kinetoterapie, să pap nămol pe pâine, discul ăla ieşit nu îl mai bagă nimic înapoi în coloană. Şi apasă unde nu trebuie. Osteopați nu am mai avut curaj să încerc, deşi sunt destule persoane care au scăpat de operaţie cu tras de vertebre.
Începând cu ziua de luni fiecare clipă se pare că mă apropie de operaţie. Am renunţat la bazin, de bicicletă nu m-am mai atins, screeningul de bacterii a ieşit bine, piciorul mă doare permanent.
Săptămâna asta merg doar cu maşina, mă uit cu jind și invidie la orice alergător care transpiră în aerul răcoros de 30 grade de la ora 8 dimineaţa, urăsc orice biciclist care trece prin trafic fluierând pe lângă mine. Claxonez furios vreo trei biciclişti sinucigaşi, unul care trece pe roşu, uitându-se mirat la potopul de maşini care vine peste el, unul care îmi taie calea ieşind din dreapta şi trecând pe banda a doua şi al treilea care ocoleşte coloana de maşini şi face dreapta de pe banda a doua. Parcă toţi s-au certat cu nevasta şi vor să o pedepsescă, să le aducă portocale la spital pe căldura asta de cod roşu.
La fiecare două ore apare o persoană care mă sfătuieşte să nu mă operez. Notez în memorie, să nu uit, sunt şi câteva persoane amabile care au insistat să îmi povestească despre toate cunoştinţele la care operaţia nu a reuşit, aici trebuie să dau un bonus de steluţe celor care au cunoştinţe care erau gata să moară după operaţie, în timpul operaţiei, în noaptea de după, au făcut infecţii în spital etc. Ok, lasă că vă aud vreodată tuşind sau strănutând, să vă povestesc şi eu de dama cu camelii şi alţi tuberculoşi celebri.
Miercuri dimineaţă încep să întru în criză. Teoretic joi ar trebui să mă operez, aşa că o sun pe specialista de la internări, să văd ce am de făcut. Discuţia cu ea fusese ceva de genul “orice aveţi nevoie, îmi daţi un telefon”. Dau unul, nu răspunde. Săraca, munceşte de la prima oră, mă sună ea sau o sun eu mai târziu, sigur așa va fi.
Peste jumătate de oră, timp în care mă uitasem la ceas la fiecare 30 de secunde, ca un îndrăgostit disperat, sun iar, să nu fiu prea insistent, dar nici să o las aşaaa. Nu răspunde, cred că nu a terminat ce făcea, e plin de oameni bolnavi, săraca, e ocupată, dar cred că mă sună ea.
Nu m-am uitat la ceas de mai mult de 50 de ori înainte să o sun iar. Răspunde, băăăăăăă! Nu răspunde. Poate nu a început programul? E deja 9.30 totuşi. Mai aştept, mai sun odată, sunt deja numai spume, răspundeee, băăăăăăă. Nu răspunde. Sun la call center, poate îi este rău fetei, aştept o viaţă pe hold, mă prezint, mă caută milioane de minute, se întrerupe legătura. Sun iar. Hold pe linie, mă ucide melodia aia, până la urmă mă găseşte oarecum în baza de date, după vreo zece minute. Oarecum, în sensul că figurez pe acolo, dar nu la operaţie. Turbez.
Sun iar pe mobil, în sfârşit primesc un SMS, sunaţi după ora 13. Ok, de ce naiba nu ai spus aşa de la început?
Peste 10 minute sună telefonul, o fată de la internări, mâine să vin la cuţit. Uf, că greu a fost.
Joi
Dimineaţă sunt la spital, nemâncat, nebăut. Treaba merge rapid, sunt luat de o aripă şi trimis în cameră. Nu se ştie la ce oră va fi, dar nu am nicio grabă. Vine un val de asistente şi infirmiere. Ascult şi mă holbez mut. Nu se vorbeşte decât cu diminutive. Iau pijămăluţa, ciorăpeii, trebuie să fac un dușuleț, să mă frec cu bureţelul. Cu genul ăsta de diminutive îl făceau de râs şi pe Terente.
Am răsuflat uşurat, ce să zic, măcar îmi fac singur dușulețul. Am avut acum vreo șapte ani o intervenţie la o gambă, după care am avut coşmaruri, ca să zic aşa. Primul coşmar fusese legat de o asistentă care se uita în cruciş, avea o privire de te durea capul, şi vroia musai să îmi facă o clismă, agitând o pompă uriaşă. Am scăpat cu greu, nu ştiu dacă cu ochii ăia nimerea din prima. După ce a insistat plină de pofte reprimate, am făcut un pact şi a acceptat să port o nedemnă pereche de pampers.
Al doilea coşmar, postoperator, fusese la reanimare. Fusese operație cu anestezie rahidiană şi îmi era cumplit de rău. Stăteam întins, cu o tavă lângă mine şi vomam, mă durea capul de îmi pleznea și nu aveam scăpare. La fiecare 10-15 minute venea o asistentă şi mă certa. Alooo, domnuuu’, aţi urinat? Eu mă uitam la ea şi gemeam iar pe uscat în lighean. Ligheanul uscat, plosca uscată iască. La reanimare eram vreo opt, eu eram singurul recalcitrant, cu urinarul uscat, ceea ce era deja considerată reavoinţă. Asistenta era din ce în ce mai nervoasă, aloo, domnuuu, cât mă mai ţineţi aici, aloo, domnuuu, vă pun sondă, eu scuturam din ce in ce mai speriat furtunașul uscat, sperând să produc ceva picaturi. Nici pe seceta biblică de șapte ani nu au așteptat egiptenii așa un amărât de lichid.
Cred că luni de zile am tresărit în somn visând “aloo, domnuuu, dacă nu urinaţi vă pun sondă”. La ora 19.00 se schimbau şi vroiau să plece cu treaba rezolvată, aşa că începuseră să strige în cor vreo trei asistente “alooo, domnuuu, nu aţi urinat, că vă punem sondă”. Dar ce mândru am fost când am scăpat de acolo, după un pişălău monstruos, de ziceai că s-a rupt barajul de la Vidraru.
Acum treaba este diferită, lumea este politicoasă, bate mereu la uşă şi vin valuri-valuri. Ţinuta mea intră în zona deochiat-lejeră. Am nişte minunăţii de ştrampi de compresie, o cămăşuţă clasică, deschisă la spate, şi o oarecare lipsă de alte accesorii, care mă lasă cam expus intemperiilor.
După aia mi se face rău. Lipsa de mâncare, fără cafeaua matinală, emoţiile, toate la un loc îmi dau o durere de cap cu greaţă, transpiraţii şi alte alea, de nu ştiu dacă mai necesit anestezie sau mă poate opera pe viu.
Oricum am un psihic beton, sunt plin de optimism şi în faţa ochilor am doar zâmbetul candid al lui Stephen Hawking şi figura în scaunul cu rotile a lui Christopher Reeve.
După prânz (vorba vine) ajung în sala de operaţie. Mă holbez să văd ce au pe acolo, că nu sunt în sala de ginecologie, mă asigur că pe monitor e numele meu, că poza de la RMN e a mea şi că nu e pusă pe dos, beau nişte oxigen şi pe urmă iau somnic, ceva în stilul Boureanu, dar mai blând. Nu înainte de a le spune că dacă îmi scade pulsul sub 50 să mă lase în pace, că aşa funcţionez eu.
M-am trezit la reanimare, nu aş fi vrut, că era bine, dar au insistat. Anestezia a fost marfă, nu tu efecte secundare, nu nimic. Dau din degetele de la picioare, parcă se mişcă. Piciorul nu mă mai doare, totuşi pare că este acolo şi se mişcă şi el. Spatele nu doare, totul este foarte bine. Mă trimit la salon după ce îmi las şi aici obolul auriu, de care ar fi fost mândru Bivolaru, vreun litru juma, ca o reclamă de bere la PET.
Noaptea a fost super rezonabilă. Am evitat să mă dau jos din pat, deşi era posibil, dar parcă nu eram curios, am amânat până a două zi.
Vineri, prima zi după.
Nu doare nimic, la ora 10 vine kinetoterapeutul şi îmi face un instructaj, care era tare necesar, că aveam senzaţia că sunt deja zmeu, batman-batman. La cum mă simţeam ziceam că de luni sunt bun de piscină. Şezi blând puiule, peste o lună vorbim de aşa ceva. După prânz sunt făcut pachet şi trimis acasă. Unde începe să doară. Chiar eram curios ce doare, că este o incizie minimă, acum am aflat, pe propria coloană.
Următoarea noapte, a doua, a fost fundamental diferită de prima. Dureri, somn chinuit, jale. Pe urmă a început să mai scadă durerea, sau cel puţin aşa sper, să fie pe trend descendent.
Nu ca să mă dau important, ci ca să mulţumesc, medicul care m-a operat este un om deosebit. O grămadă de vizite postoperatorii, comportament exemplar, politicos, profesional, şi în plus, aşa cum îi spun mulţi, un artist. Unii sunt zugravi, alţii sunt Michelagelo, deşi teoretic fac acelaşi lucru, mâzgălesc pereţii. Fără să am experienţă în domeniu, se pare că este artist, un Michelangelo al vertebrelor, la care nu va doresc să ajungeţi, dar să ştiţi că există. Mulţumesc. Şi mi-a spus că pot să fac a două zi un “dușuleț”.
Acum am vreo lună de pauză, apoi, dacă totul merge bine, întâi înot, doar pe spate, apoi mai vedem.
Romanian
English