Dacă mă uit la săptămîna care abia a trecut (8 -14 ianuarie) îmi dau seama că sunt cîteva lucruri care mă recomandă. Întîi de toate, mă trezesc devreme și mă urnesc greu. Iau pauze des. Gîndesc mult cu ”poate”: ”Poate ar fi bine să…”. Îmi plac provocările, mai ales acelea care se lasă cu chin prelung. Ultima a ținut vreo 24 de ore, o să vedeți. Așadar, are cineva ochi și pentru mine, în afară de tine, cititorule?
Era evident încă de luni că săptămîna care urmează nu avea să mă dea sportul afară din casă. Totul a început cu versul “eu luni stau”. Bănuiesc o reacție la apa din piscină, este a două oară când am acces de tuse și îmi curge nasul, aparent mă apucă ditamai răceala, mă ustură nasul, ochii, iau tot soiul de pastile și siropuri, și apoi, când părea că ar trebui să înceapă adevărata răceală totul dispare ca prin farmec. Mai ales dacă fac pauză de înot o zi, în care nu filtrez prin branhii apa tulbure de bazin. Pentru că din păcate apa începe să nu exceleze la calitate, este tulbure și apar și niște arome care par să indice o eventuală defecțiune. Sau economie.
Mă rog, puteam să merg la sală, dacă eram chiar așa amator de mișcare, dar de fapt, în afară de prudență era și o doză considerabilă de lene. Deci luni stau.
Începând de marți bag câte o doză zilnică de înot, ceva peste 2 km, să încerc să recuperez ziua pierdută la început de săptămână. Până la urmă se strâng 13.84 km înotați, dacă știam cât este totalul mai făceam duminică încă patru bazine, să fie 14 km.
De alergat nu am alergat deloc, hai să zicem că nu am avut timp, deși asta este cea mai veche vrăjeală. Când ai chef, întotdeauna găsești și timp, este doar o chestie de priorități.
Prinsesem curaj și începusem să cred că sunt numai bun de plimbări cu bicicleta, având mai mult de șase luni de la operația pe coloană. Am o biclă la birou pe care mă simt aproape perfect ca poziție, și în plus este și ușoară. Arată groaznic, dar nici eu nu sunt de fală. Din păcate nu merge schimbătorul de viteze, a rămas blocat pe pinionul mic și după două drumuri scurte constat că se întâmplă exact ce îmi ziceau la kinetoterapie.
Efortul – aparent minim – de plecare de pe loc, când mă ridic în pedale îmi bagă niște eforturi asimetrice în zona lombară care mă intimidează rău. Probabil mai las bicla sau reglez naibii schimbătorul.
Suunto îmi dă o nouă lovitură. La început nu îmi încarcă pe net înotul de vineri, pe care îl bag manual până la urmă. Iar duminică, vrând să îl conectez iar, pentru încărcarea ultimelor activități, îmi dă știrea că trebuie resetat și că se pierd toate datele. Încerc să amân resetarea, sufletul, se blochează și cere resetarea.
E aiuritor. Calculatorul îmi spune că trebuie updatat programul, de la versiunea 1.11.56 la versiunea 1.11.56. Apoi șterge toate datele din ceas și le încarcă iar de pe internet. Seamănă cu ”Eternal sunshine of a spotless mind”, mă uită, nu mai știe nici măcar dacă sunt fetiță sau băiețel. Ooooffff, Suunto, cât te lăudasem înainte…
Provocarea săptămânii rămâne ziua de post. Ca să fim foarte clari, ideea mea despre alergare era cam așa:
– Luni pauză
– Marți antrenament de grup, poate bucăți, poate bere după
– Miercuri antrenament de grup, poate speciale, poate bere după
– Joi ceva alergare, poate de grup, poate bere
– Vineri poate pauză
– Sâmbătă poate bucăți lungi
– Duminică de preferat long-run. Cum văd eu un long-run aproape perfect? Păi să fie de grup, să fie peste 20 km și cu ceva păpică. Adică un long-run care se termină cu coaste la cuptor sau are inserturi de mici (cred că a existat un turneu al grill-urilor Kaufland cu câte un mic mâncat la fiecare 5 km, nu mai știu, memoria mă înșeală, a trecut mult timp de atunci) sau punct de alimentare cu hoț-dog la Ikea. Totul poate fi perfect dacă pe traseu este și o cofetărie, că la alergare poate să scadă glicemia, mai ales pe final.
Cu acest gen de mentalitate am încercat odată să devin vegetarian. A fost cam așa: http://alerg.ro/to-fu-or-not-to-fu.html.
De fapt chiar de două ori, prima dată, în 2015, în săptămâna dinainte de un maraton montan. Am fost foarte aproape de ratarea maratonului Via Maria Theresia și la finish m-am oprit direct la niște produse tăvălite pe grătar, și nu erau vegetale.
Ca idee de principiu, îmi place nutriționista Bilic, nu cred în detoxifiere, nu cred că postul îți poate prelungi viața. Probabil o viață cu aport caloric redus poate face asta, dar o zi de post mă îndoiesc că ar avea acest efect.
Deci ideea părea simplă, ții post vineri, că este încărcare mai redusă și dă bine și religios. Iau ultima masă joi seara, târziu, prea târziu, după ora 21 și îmi propun ca în următoarele 24 de ore să beau doar apă, eventual o cafea sau un ceai fără zahăr.
Teoretic, dacă ești habotnic adevărat ții toată ziua de vineri cu 1-2 bucățele de anafură și câteva înghițituri de agheazmă, dar încă nu am ajuns la acest nivel. Și nici nu mi-am propus asta.
Bazinele de la ora 6 merg bine, de obicei îmi fac o ușoară senzație de foame. Acum senzația de foame este puternică.
Pe la ora 10 muream de foame. Fac un scurt calcul, deja am 13 ore de post, ha-ha-ha, am trecut deja de jumătate. Mă mai gândesc puțin și îmi scade total entuziasmul, până acum a fost ca una din zilele în care te duci să dai sânge la analize, deci nu am făcut nimic nou.
Sunt tare mândru de mine și țin să spun asta oricui, salut, știi, eu azi țin post.
Pe la ora 11 realizez că până acum nu vedeam magazinele de mâncare de pe traseu, acum văd DOAR magazinele de mâncare. În plus, pare ciudat, dar când văd o puicuță corporatistă mă gândesc doar că aș mânca-o, ca în desenele animate, e un pui cu copane crocante. Trec pe lângă o bodegă cu pretenții, o fată foarte frumoasă este la masa de la geam, iar eu văd doar ce are în farfurie, sunt ca o fetiță cu chibrituri a lui Andersen, mă sting de foame.
Din păcate nu reușesc să mă concentrez decât la foame. Sunetul cristalin și prelung al mațelor care urlă de foame mă însoțește peste tot și nu reușesc să fac abstracție de FOAMEEEE. Sunt mult mai conștient de existența covrigăriilor, a patiseriilor și a persoanelor care MĂNÂNCĂ. Mă rog, normal, îi urăsc. Auzi, ce obicei, să mănânci în public.
Ilustrații: ello.com
Ideea că fac ceva în premieră și deosebit este mișto, până realizez că premiera asta a fost făcută de nu știu câte ori. Am avut o grămadă de zile de post în șantiere din provincie, când nu îmi venea să mănânc decât tutun și cafea, sănătate curată, și ajungeam doar seara, uneori noaptea, la o masă.
Încep să simt și o oarecare durere de cap, beau apă ca o cămilă deshidratată și tot încerc să văd cum mă simt. Check-in, sistem ok. Neuronii zbârnâie, parcă gândesc mai rapid, de fapt trece timpul mai încet…
Teoretic toate erau rezonabile, nici gând să apară senzația de furie de care auzisem. Probabil că nu de aia am vrut să îmi dau demisia și apoi să îl bat pe ăla de la primărie care închisese registratura.
Pe urmă am tras de timp, cam pâlpâiau ledurile, ziua de post nu este cea mai recomandată pentru eforturi prelungite, pe la ora 21 am consemnat victoria și am dat drumul la mâncare.
Rezumat. Postul a fost mediocru, minimalist, cred că sub 24 h nici nu se pune, dar a fost zi de post. Acum am o cu totul altă înțelegere a zicalei “lungă cât o zi de post”. Este chiar mai plictisitoare decât o oră de înot bras în întuneric. Mai lung de o zi nu sunt convins că face bine, dar o zi merge.
Nu sunt convins că cei mai fericiți oameni din lume sunt asceticii și călugării. Poate trăiesc mai mult, dar trăiesc în nefericire. Acum înțeleg de ce se spune că oamenii slabi sunt răi și cei grași sunt buni. Normal, sunt fericiți, ei au mâncat. Mereu eram mirat de ce babele evlavioase sunt rele și afurisite, de ce nu aplică ceea ce ascultă la biserică. De foame, zic eu.
Postul religios mi se pare ok. Cine știe, poate te aduce mai aproape de rai, deși sper că în contabilitatea divină păcatele și foamea să nu fie puse în balanță, parcă nu cântăresc la fel. Țin trei zile de post, răscumpăr nu știu câte păcate, sună că naiba, e prea ieftin. Dar dacă crezi, ține post, frate, dacă ai o stare rezonabilă de sănătate nu cred că îți face rău.
Dacă face bine, asta nu știu. Îndoiala mea pleacă în primul rând din faptul că în lumea animală nu există post voluntar, cel puțin din câte știu eu, natura încă nu a inventat soluția asta. Îmi venea să râd, un presupus savant dădea exemplul pinguinilor, care trăiesc 120 zile fără hrană sau al urșilor care hibernează.
Da, dar nu e chiar așa. Ei nu țin post. Nu se privează voluntar de mâncare fiind înconjurați de mâncare, pur și simplu nu au ce mânca și supraviețuiesc. Nu fac asta ca să trăiască mai mult, nu au alternativă. Dacă nu mă înșel, urșii nu prea mai hibernează de când au posibilitatea să mănânce la tomberon.
Este evident că postul devine apanajul celui sătul, un flămând nu va face un titlu de glorie din faptul că a ţinut post. E uşor să ţii post când ai alternativă..
Sunt curios care este diferența între a ține o zi de post pe săptămână și a micșora numărul de calorii sau cantitatea de mâncare cu 15%. Pare mai simplu să ții post, îi dai câte una în cap organismului, ca în bancul ăla cu Gigel. Știți care. Ăla cu micii din burta lui Gigel. Peste ei vine o bere, hai salut, apoi o friptură, niște murături, se tot salută, dar se tot aglomereaza în burtă. Pe urmă vine și un pahar de vin, hai salut, apoi al doilea etc. La sfârșit se enervează toți că erau prea înghesuiți (micii, vinul berea etc) și zic “ia să ieșim noi afară să îl vedem pe Gigel ăsta cum arată”.
Sper să nu se enerveze organismul, ca la Gigel, dar probabil că voi mai ține post. Am un kil-două în plus și parcă a fost bine. Și îmi place să mă chinui și îmi plac provocările noi, pentru că mă cam plictisesc. Iar mâncarea de după este mai gustoasă și se poate mânca încet, metodic și cu plăcere.
A, uitasem. Știre nouă pentru atleți, tot legată de post. Savanții, aia care nu au altă treaba decât să înlocuiască miturile cu alte mituri, au stabilit că postul sexual nu ajută la performanțele sportive, așa cum se credea. Dimpotrivă, iepurașii au avut rezultate mai bune decât călugării.
Știrea cu adevărat interesantă a fost că cei care s-au distrat singuri, cu mâna lor, ca să zic așa, au beneficiat de un spor și mai mare al rezultatelor sportive. Dacă orbiți să nu dați vina pe mine, vă trimit articolul.
PPS2. M-am rătăcit într-o seară prin parcul Moghioroș, și mi-a plăcut. Mi se pare foarte alergabil. Eu tot visez la alergarea pe iarbă și suprafețe moi.
Romanian
English