Pare un titlu de film de succes, nu-i așa? Dar nu e decît pomelnicul principalelor mele întîlniri de săptămîna trecută (16-22 aprilie). Altfel, am înțeles: mersul la biserică nu e clar un sport. Dar atunci de ce mi-a dat cîrcei la un picior? Oricum, știu, jurnalul apare tîrziu, dar nu e vina mea, ci a ”șefului” de la Alerg.ro, care nu prea înțeleg de ce e ținut în funcție și plătit atît de bine.
Nene, mersul cu bicla prin oraș este marfă. Pentru distanțe scurte, până în 6-7 km, mi se pare ideală. Pentru mers în zona centrală, unde nu găsești locuri de parcare, pentru naveta zilnică, pentru scurte deplasări, este minunată.
Peste 6-7 km cam încep să transpir și să miros ca o balerină, iar balerina miroase ca un cal. Și dacă ai nasul înfundat, mă găsești pe întuneric foarte simplu, că te ustură ochii. Nu chiar așa, dar nici nu mai lipsește mult. Dar am avantajul că am distanțe scurte de parcurs, așa că păstrez aroma de boboc. Săptămâna asta strâng din mersul la treabă vreo 85 km și cred că am avut emisii de dioxid de carbon muuult mai reduse decât mașina.
La alergare am ieșit doar duminică, moderat și temperat, la un ritm de conversație ușor gâfâită, cu un amărât de 6,4 km. Mai bine decât nimic, dar nu reușesc să mă mobilizez să alerg mai des.
Înotul rămâne baza activităților. Este prezent zilnic, minim 2,4 km, din păcate face poftă de mâncare. Nu cred că fac niciun progres, dar aș fi mulțumit să reușesc să mă mențin unde sunt. Sanchi, nu am în cap decât prostii.
Sâmbătă dimineață aveam treabă și părea că o să sar peste porția de înot. Treaba asta ținea de un mers la biserică, sunt un mare fan al sistemului… Am o reținere maximă, nu atât față de sistem cât față de oamenii lui. Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, și trimișii Lui pe pământ. Am o grămadă de păreri preconcepute, confirmate din păcate în repetate rânduri și infirmate rareori.
Acum am fost la o biserică nouă. Mare. Văzută din exterior mă așteptam să fie mai multe ferestre, dar toate par astupate cu cărămidă, sunt doar câteva ochiuri mici de geam și mai intră ceva lumină naturală pe la cupolă. Cred că managementul luminii face parte din vrajă, magicienii se joacă cu becurile, te fac din întrerupătoare, în complicitate cu Enel-ul.
Pe urmă apare un nene. Mic, grăsuț, ceva barbă neîngrijită, se mișcă prin rotații succesive. Mâinile scurte nu se văd de sub sutană decât când le ridică, seamănă cu un balonaș fără sfoară. Intră, iese, deschide uși, închide uși, mută o măsuță, trage o lumânare, mută flori, parcă acum l-a apucat gospodăreala. Dar cântarea este continuă și cu har.
Se adaugă un nene cu barbă, dă drumul la o orgă electronica, în care cred că scăpat un stup de albine și începe să zumzăie și el.
Practic timp de o oră au ținut toată lucrarea în doi. Intonație, sonor, într-o succesiune de idei pe care nu o cunosc și care îmi scapă, ei știau ce zic acolo, dar ziceau bine. Nenea cu zumzetul de albine o zicea bine, frate, și îl completa de minune pe primul. Cum ziceam, nu sunt mare fan, dar erau buni. În plus, aveau dicție și toți dinții în gură, nu dădeau senzația că abia au avut niște extracții dentare și că nu i-au operat părinții de polipi când erau mici, cum e la alte slujbe.
După vreo oră au terminat slujba, răsuflu ușurat, dar acum începe narațiunea. Părintele spune povestea și explică magia. Domne, avea talent, l-am urmărit. Mă rog, urmăream și lumea, pestriță, ca la biserica. Predomină femeile, venite să își pomenească soții plecați pe veșnicele plaiuri ale pescuitului, alergatului și vânătorii, probabil și ca să scape de gura lor. Sau pentru părinți și alte rude. Sincer, dacă tot am stat lângă niște icoane, mi-au cam luat pofta de pupat. Lovitura de grație a fost când au apărut și niște cerșetori care au insistat să își atingă toate beteșugurile și durerile de icoane și moaște.
Abia după poveste începe pomenirea. Un singur preot duce greul, și ăsta cu dicție. Fusesem la o biserică la care pomelnicele erau citite simultan de către patru popi. Popi, nu preoți, care citeau pe fast-forward în același timp, de se amestecau toate neamurile cele adormite, într-o bășcălie totală. Acum citea doar unul, o listă interminabilă. De plictiseală am început să fac ridicări pe vârfuri. Vasile, fără lumânare, mă ridicam, Maria, nespovedită, altă ridicare. După vreo zece minute îmi înțepeniseră gambele, cred că se plictisise și părintele de ăla care se tot bâțâia pe vârfuri și a terminat pomenirea.
A urmat o scurtă observație, în care a rugat lumea să vină doar cu lumânări cu capac, să evite afumarea peretilor și a picturilor. A rugat. Nu a folosit tonul de funcționar de ANAF, cu care se adresează contribuabilului. A rugat și și-a cerut scuze.
M-am strecurat rapid afară din biserică, înainte să ia startul babele cu colivă și pachețele. Nu știu exact ce impresie fac, probabil arăt patetic, a cerșetor mai cu dușurile la zi, pentru că tuturor li se pare că aș putea fi mesagerul prin care sarmalele, napolitanele și coliva ar putea ajunge și la cei plecați în loc luminos și cu verdeață. Parcă am magnet la pomeni, aș putea să fac o oarecare carieră dacă aș avea un manager ca în Filantropica (filmul, pentru necunoscători), toate babele vor să îmi dea ceva de mâncare.
La prânz îmi vine ideea să mă duc la bazin la Daimon, unde ajung de obicei doar la prima oră a dimineții. Hai să îmi fac porția de înot.
De început a început bine, eram șef pe culoarul meu, soarele strălucea în apă, marfă, liniște și pace. Pe urmă vine EA. Cu majuscule, că umplea tot culoarul. Mare, frate. Dar cu forme feminine, frumoasă într-un sens mai ardelenesc, așa, mai pentru cei cărora le place munca. Și mâncarea. Am împărțit culoarul, fără să ne deranjăm, după care am fost fascinat. Înota într-un stil aparte. Mâinile mergeau în bras, apoi se scufunda, apărea din valuri fundul mare, spre enorm, apoi picioarele într-o bătaie fluture, de sirenă XXL. Mișcarea era continuă și elegantă, nu am văzut așa ceva decât pe Național Geografic, la documentarele cu balene. Singurul lucru la care mă așteptam și îl urmăream cu gura căscată era să scoată prin partea dorsală un jet de aer cu apă la fiecare ieșire din valuri.
În general toate femeile se plâng că au fundul mare, cu excepția celor care sunt model scândură și visează să aibă și ele ceva popou. La o lamentare (zilnică?) de genul, vai, ce fund mare am făcut, singurul răspuns posibil este “vaaai, nu, ai talia mai subțire”. E, ăsta era un fund apoteotic, era tatăl și mama fundurilor din lume, ar fi făcut-o pe J.Lo să plângă în pumni. Mai lipsea, așa cum ziceam, jetul ritmic al respirației dorsale pentru a fi documentarul complet.
Apoi m-a lăsat în craulul meu și s-a dus pe alt culoar. Când respiram și eu mai liniștit, apare un nene. Pleosc, lângă mine. Hm, mă rog, asta e. Imediat se aude plici, și iar pleosc. Nenea nu a venit cu mâna goală, și-a luat cu el și fructele iubirii, un băiat de vreo 10 ani și pe sor-sa, vreo 12 ani. Grrrr.
Sunt major, o pun în contul pregătirii pentru aglomerația vreunui triatlon și îmi văd de treabă. Până mă întorc și îmi sare în cap plodul, că exersa săriturile în apă. Îi scap o bleandă amicală, așa, din întâmplare și mă întorc. Evident, mă ciocnesc de sor-sa, care venea spre el, să se joace.
Tac-su, băiat deștept, mă lasă pe mine cu odoarele pe cap și pleacă pe alt culoar, să își facă seriile de craul.
Mă strecor printre cei doi copii, mai fac vreo două lungimi, iar mă ciocnesc de ei. Sunt din seria copiilor moderni, nu au absolut nicio treabă cu ceilalți, contează doar ei și necesitățile lor de moment. Neavând copil de școală, i-aș caracteriza ca fiind needucați. Orice părinte îmi va explica faptul că așa este noua generație, că nu trebuie să le interzici, că sunt milennials, generația x, y sau z, că ei sunt altfel.
Bre. Pot să pun pariu că sunt făcuți exact prin același procedeu copulativ clasic, ca acum câteva mii de ani, deci nu din rețeta de fabricație este defectul. Carențele de educație și incapacitatea de a-i struni se văd la tot pasul. Politica asta, că nu le interzic nimic, ține până când le interzice viața, și atunci nu mai pot să meargă la mama și la tata să se plângă.
Ăștia erau niște copii tare drăguți, isteți, veseli și zglobii, o adevărată reclamă la Durex.
Știți cum făceați la ștrand când erați mici? Urcat pe mal, sărit în cap, sărit în fund, sărit pe burtă, împins, tras etc. Așa era acum. Ok, dar de ce toate astea pe culoarul MEU? Mă gândeam să îl prind pe ăla mai mic să îl țin vreo 10 minute sub apă, până nu mai iese aer din el, poate îi trece pofta de joacă, dar mă lovesc iar de ei la mijlocul bazinului, unde săreau în sus, să o salute pe mama lor, care se uita de afară, prin peretele cortină, să-și admire podoabele nautice.
Singurul gând care mi-a venit a fost să ies din bazin și să mă duc lângă geam, în fața mamei lor și să fac așa cum văzusem că face un țigănuș când se enerva. Ăsta, un puști mic și mucos, dacă îl contraziceai își dădea jos nădragii, îți arăta muștiucul, scotea și limba și făcea “brrrrrrr” din limbă, împroșcându-te cu salivă. Cam așa i-aș fi făcut și eu, în semn de mulțumire că mi-a lăsat plozii pe cap.
Tac-su mai făcea câteva bazine pe culoarul de alături, îi mai admira un pic, ce isteți și sportivi sunt. Mai iau un genunchi în burtă, mai ne ciocnim, le mai trag câte o leapșă când întorc, până la urmă îi ia frigul și ies din bazin. Fata își ia frățiorul și îl învelește cu un prosop albastru, că înghețase mucosul de tot, și îi mai suflă nasul în prosop, grijulie, că e sora mai mare.
Mă uit la ceas, aveam vreo 3 km, îmi vine ideea să văd cum ar fi să fac 5 km. Mă lansez, pleosc, mi se pune un cârcel la gambele cu care mă tot jucasem la biserică, de mi se blochează complet piciorul drept. Am făcut doar 3,5 km și ies șchiopătând din bazin. Mă duc la șezlongul unde lăsasem prosopul și cheia de la vestiar. Cheia este acolo, prosopul nu e.
Bă, ce naiba, m-am prostit de tot, iar am uitat prosopul acasă? Mă uit, copiii erau pe partea cealaltă a bazinului, cu tatăl care stătea acum pe un șezlong, jucându-se pe telefon, în mod sigur nu cu mama lor.
Mă uit, hopa, e acolo și prosopul meu. Mă duc, mă uit la tac-su, care nu mă bagă în seamă, și smulg prosopul meu bleu și ud și cu urme de muci infantili de pe șezlong. Fata s-a uitat la mine cu o privire criminală, fiind probabil convinsă că sunt un hoț de prosope de familie, cu o privire care tăia în piatră, m-ar fi luat la bătaie. Mi-am aruncat sfidător prosopul pe umeri, cum își aruncase Hercule blana leului din Nemeea și m-am tirat la vestiar, până nu săreau plozii pe mine, că ăla micu m-ar fi lovit unde e mai greu voinicului.
Săptămâna a strâns până la urmă 18,8 km înotați și foarte puțini alergați. Probabil un scop ar putea fi să ajung să alerg măcar vreo 25-30 km pe săptămână, dar mi-i cam lene.
Ar fi fost mișto să ajung acasă și să constat că mai am un prosop identic, albastru, uitat pe pat când am plecat la bazin…
Romanian
English