S-ar putea spune că alergarea reprezintă o treime din ”meseria” mea. E, de fapt, mai mult decât atât
Ca triatlonist, după cum știți, trebuie să înoți, să mergi pe bicicletă și, nu în ultimul rând, să alergi. Cât de bine se poate, de fiecare dată.
Iubesc de mor bicicleta, ador senzațiile de viteză, zbor și independență pe care ți le dă aceasta. Îmi place mult, mult să străpung apa, să am impresia că sunt viteaz și puternic ca nimeni altul.
Când vine însă vorba despre alergare, parcă mi-e greu să exprim ceea ce simt. Alergarea înseamnă toate cele de mai sus, dar și ceva în plus.
Alerg de când mă știu. Alerg de nebun, după cum mi s-a spus nu o dată. Alerg, în primul rând pentru că îmi place, pentru că o fac din toată ființa mea.
Cu ceva ani buni în urmă, pe când eram doar un țânc, îmi plăcea să alerg pentru că îmi doream să am gambe mari, puternice. Și credeam că ele îmi vor crește și mai mult cu cât voi alerga mai mult. Zâmbesc acum la acest gând. Între timp, am aflat și că la nivelul gambelor se află mușchi care se lasă ”modelați” cu multă, multă muncă.
Între timp, am continuat să alerg, mult, la antrenamente, în competiții. Iubirea a început să muște, să doară. Joaca s-a terminat. Au fost curse și antrenamente atât de grele încât îmi ziceam: stop joc, asta e ultima mea alergare, mă las de tot, nu mai vreau să aud de asta. Dar mi-am revenit rapid și am mers (pardon, am alergat) mai departe.
Alergarea a devenit partea unui ”joc” în care, deopotrivă, încercam să arăt că pot să fiu acolo, în față, primul, dar și să-mi demonstrez că am forța să mă întrec cu cei mari, să fiu la același nivel cu ei sau chiar mai bun.
Între timp s-au adunat câteva sute de starturi la fel de fel de competiții, sute de cupe, medalii și diplome. Dar dincolo de toate acestea rămân miile de amintiri frumoase, de prietenii și senzații de bucurie, miile de trăiri intense… Iar alergarea a avut un rol important de fiecare dată.
Romanian
English
