duminică, noiembrie 24 2024

A apărut un nou număr al revistei Alerg. Chiar dacă vremurile sînt altfel, îmi place să cred că revista a rămas la fel…

… la fel, adică – cel puțin la nivel de intenție – informativă, alertă, cu materiale care prezintă cele mai importante noutăți din lumea alergării, dar și informații / sfaturi care nu țin de modele zilei. E un număr de revistă dedicat Maratonului București, unde a și fost distribuită participanților.

Vă prezentăm în continuare editorialul, iar cine dorește, poate primi un exemplar ”online”, căci tot se poartă așa ceva.

Fără frică

Unele lucruri legate de alergare se simt diferit acum. Printre acestea, zic eu, se numără și frica. De fapt, frica s-a aflat întotdeauna printre așa numiții demoni ai alergării, cei care apar inevitabil și pe care, uneori, îi înfrunți cu bine, alteori nu.

Sînt mai multe feluri de frici. Frica de eșec, frica de necunoscut, în stare amorfă, viscerală, ori difuză, dimpotrivă. Frica de durere, frica să nu te faci de rușine, cele care – precum o gheară – ți se înfig dureros în corp, dar mai ales în minte.

Fuga e un instinct primar, de care mulți am uitat sau pe care îl ignorăm. Simplificînd, acum multe mii de ani, strămoșii omului trăiau într-un mediu unde trebuia să ucizi pentru a supraviețui. Totul depindea de viteza de reacție, de capacitatea de a fugi – dacă e cazul – din calea unui pericol sau, dimpotrivă, de a fi capabil să îți urmărești prada/hrana. Toate aceste senzații, tot acest amalgam de reacții la stres și frică, sunt încă înmagazinate în creierul nostru limbic, instinctiv sau reptilian, cum vreți să îi ziceți. Sunt acolo și, cînd și cînd, ies la iveală.

Ies la iveală inclusiv în cazul în care omul modern începe să… alerge. Desigur, alergarea nu e o fugă. Alergarea – pentru cei mai mulți dintre oamenii moderni – e mai curînd un exercițiu de reînvățare a mișcărilornaturale, de reîmprietenire cu corpul, de redescoperire a posibilităților (unii le numesc limite) interne. Pentru mulți e mai curînd o luptă: cu timpul, cu propriile inerții, cu alții (în căutarea unei glorii efemere).

Ultimii aproape doi ani, cei trăiți sub spectrul pandemiei de coronavirus, au scos însă la iveală și alte tipuri de frici. Întîi de toate, frica de moarte, dar și frica de boală, suspiciunea față de celălalt (cel care nu gîndește
sau se comportă ca tine). Dar și teama disperării și cea a singurătății, frica disoluției sociale. Lumea de față este încă departe de ceea ce am considerat, pînă de curînd, că ar fi o viață ”normală”. Însă, departe de a fi ea însăși o soluție completă, alergarea poate fi totuși o ocazie de a reîncepe să reînvățăm ”normalitatea”.

Alergarea – prin faptul că te face să gîndești simplu și concret – poate fi o formă de speranță. Alergarea – prin faptul că agregă oameni diferiți, inclusiv la nivelul credințelor – poate fi un loc unde să ne putem imagina că împreună sîntem mai mult decît suma părților. Alergarea, prin intermediul competițiilor pe care le presupune (iar Maratonul București este una dintre cele mai importante) e o formă de rezistență, de supraviețuire, de creare a unei memorii a unei comunități.

Cei care se află acum înaintea unei linii de start vor gîndi poate toate acestea și se vor bucura, fără frică, de faptul simplu al alergării. Însă, zic eu, merită să ne amintim și de cei mai puțin norocoși, de cei duși dintre noi, cei care au trecut prin boală și care încă suferă, cei care nu pot alerga pentru că au o altă opțiune sanitară etc.

Comments

comments

Previous

Maraton Cluj 2021. Rezultatele

Next

Raiffeisen Runners. A zecea oară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also