Am alergat un maraton, duminică, în patru ore și douăzeci de minute. 42 de km pe traseul Cluj – Cheile Turzii – Livada.
de Adrian Dohotaru
Am pornit din Mănăștur, prin Făget și pe lângă Cheile Tureni, pe traseul bandă roșie până în Cheile Turzii. Vreo 32 de km, apoi încă 10 înapoi, până în satul Livada, unde mătușa Carmen și unchiul Radu, și el alergător de maratoane, și-au luat o casă de vacanță și au amenajat o grădină cochetă.
Mi-am pus în rucsac prea multe lucruri, ca pregătire pentru un ultra. Peste un litru de apă, trei sandviciuri, două banane, o ciocolată și un pachet de biscuiți, două geluri, o carte (Walden de Thoreau).
Am alergat la început cu soarele în față, într-o explozie de lumină, iar când am pășit în pădure copacii și coroanele căpătaseră o aură plăcută. Câteva zeci de secunde vedeam un cerc auriu proiectat pe lucruri, siluete neclare și pete de culoare.
Mi-am amintit de aura lui Benjamin și Adorno, în timp ce alți alergători înseriați, în era reproducerii mecanice a senzațiilor, erau împroșcați cu sutele, cu miile în Piața Unirii, cu chimicale, cu vopsele și culori la crosul DERO al culorilor.
Aura de pe coroanele copacilor a dispărut pe măsură ce încercam să înțeleg referințele care apăruseră spontan. Ochii se obișnuiseră cu umbra și corpul cu răcoarea pădurii. Ascult păsările pădurii și adulmec umezeala ploilor din noapte.
Dar amintirea aurei rămâne vag, iar explicația ei și mai tocită. A trebuit să văd copacii în ceață ca să văd pădurea mai bine, drogat de o divinitate panteistă. Pentru o clipă devenisem șamanul cu mișcări monocorde, un doi, un doi, un doi, un doi, un doi, cum strigă proștii pe stradă, Dansul Uscatului, Jocul Singuraticului, în căutarea unui preaplin zgârcit să se arate.
„Se știe că sfera sacrului și cea a jocului sunt strâns legate”, scrie Giorgio Agamben în Profanări, tradus de Alex. Cistelecan la Tact. „Cea mai mare parte din jocurile pe care le cunoaștem derivă din vechile ceremonii sacre, din ritualuri și din practici divinatorii care aparțineau odată sferei religioase în sens larg. Jocul la cerc era, la origine, un ritual matrimonial; jocul cu mingea reproduce lupta zeilor pentru posesia soarelui; jocurile de noroc derivă din practice oraculare; titirezul și tabla de șah erau instrumente ale divinației”.
Din ce ritualuri derivă alergarea pe distanțe lungi, cel mai serios joc dintre toate? Oare nu din pelerinajele prezente în toate religiile? Din căutarea amintirii lăcașului sfânt? Dar cum să privesc dacă totul e sfânt în natură, căci ea nu lasă nici un reziduu, nici un rest? Dintre toți sportivii, cei mai sihaștri sunt alergătorii montani și din păduri. Căutarea este individuală sau de grup restrâns, accesul este permis unor inițiați. Templul venerat este corporal, al divinității care se întrepătrunde cu natura.
Însă odată conștient de adevărul ăsta sterp, templul se dezumflă, clipa nu se mai repetă, aura e iluzie optică. Așa că încerc să nu mai fiu con-știent ori critic. De pildă, să nu mai observ că toate grupurile pe care le întâlnesc sunt vorbitoare de limba maghiară, iar poporul meu de mămăligari se adună în jurul mămăligii. Să nu mai analizez. Las
gândurile când să rătăcească, dar mai bine să sară-n corp, să se muleze pe mușchi, să-mi mângâie articulațiile zdrelite.
De la Cheile Tureni la Cheile Turzii mă desculț și alerg pe iarbă. Este cea mai moale alergare desculță de până acum. În loc de oboseala care se lasă pe la km 30 sunt revigorat. Mă împământez și mă încarc de energie. Un vânt răcoros mă însoțește. Am încercat nițel jack ass să alerg desculț și printre stâncile Cheilor Turzii, dar n-a fost plăcut.
Mă încalț și alerg în jos pe panta abruptă a Cheilor și simt că mă așteaptă febra musculară. Ultimii km pe asfalt și macadam, spre Livada, prin Petreștii de Jos. Încep să simt căldura amiezii, dar sunt la finalul alergării și deja încrezător că pot alerga suta de km până la Roșia Montană, dacă nu sunt temperaturi excesive, fără dificultăți majore.
Odată ajuns lipesc un sticker pe retină în care notez: grădină, plăcintă cu gem de prune, hamac, Thoreau.
Romanian
English