Info general

Satu Mare-n alergare. ”Desculță”

Alerg.ro septembrie 16, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

După câteva ore de alergare desculț pe asfalt mă deplasam ca un pinguin, cu buricele degetelor de la picioare toate jupuite.

de Adrian Dohotaru

Când scriu acum, merg ca Charlie Chaplin. În week-end, am fost la Satu Mare, la socrii mei. Din perspectiva mișcării, este unul dintre orașele mele preferate, poate cel mai prietenos cu alergarea de la noi din cauza digului care însoțește Someșul pe zeci de km.

Cum, de la ieșirea din oraș, este pământ și iarbă, mi-am dat drumul desculț. Am iuțit ritmul gândindu-mă la Crosul Companiilor din Cluj, pe care mi-am propus să îl câștig a treia oară. Apoi, mi-a cășunat să alerg desculț în ritm alert pe asfalt.

Hm, oare ce ar fi să alerg așa și la concurs, așa că alerg vitejește și mai tare. Cu totul, pe pământ și asfalt vreo 10 km, pe ambele maluri ale râului.

A fost prima alergare desculță pe asfalt. După câteva ore mă deplasam ca un pinguin, buricele degetelor de la picioare erau toate jupuite, roșii, iar talpa mai groasă, aproape abrazivă, de parcă eram un pui de boșiman. Un pui jalnic încă, ce învață să meargă.

Mă întreb ce m-a determinat să aleg Satu Mare pentru alergarea desculță pe asfalt? Atât în weekendul ăsta, cât și prima dată când am reluat alergările desculțe, într-un decembrie însorit, anul trecut, pe o pistă moale de zgură.

Răspunsul vine firesc. Pe dig, zgomotul mașinilor s-a estompat încet-încet. După câteva minute de alergare vedeam în jur doar copaci, apa curgătoare, lanuri de porumb, grădinile peri-urbane fără garduri ale sătmărenilor, șuieratul vântului și din când în când vreun sunet de pasăre. Mi s-a părut natural să mă descalț într-un astfel de context! Dar după un timp am simțit că e ceva straniu într-un peisaj fără oameni, nu văzusem oameni de minute bune și vroiam compania lor.

Situația este complet diferită față de Someșul Clujului, orașul înghesuit care nu s-a deschis spre apă. Pe pista de biciclete de doar 1.500 de metri, făcută în pripă, crăpată și distrusă după doar câțiva ani din cauza materialelor proaste, ar fi imposibilă descălțarea. Oricum, nici alergarea încălțată nu e posibilă în lipsa unei promenade, mereu amânate de autorități, care să străbată orașul pe râu.

În ciuda bogăției infrastructurii pentru mișcare și sănătate (în ce alt oraș & împrejurimi din România să existe spații pietonale pe zeci de km?), alergătorii pe care i-am văzut de fiecare dată în weekend îi număram pe degetele de la o mână. Pe bicicliști pe degetele de la două mâini. Iar pietonii erau rari și molcomi. Orașul prea toropit în siesta duminicală.

Aș fi vrut o duminică apocaliptică pe dig, cu îndrăciți ieșind la costume și îndrăcite în fuste scurte pe tocuri din biserici alergând de-a valma spre Someș, cu gospodine și neni burtoși scoțându-și televizoarele din priză și aruncându-le de pe podurile orașului, cu adolescenți la mal începând jocuri offline.

Dar va mai curge multă apă pe Someș…

Comments

comments