Printre ciudați
Ce poți să faci când împlinești douăzeci de ani? Desigur, dai o petrecere, dacă asta ți-e vârsta din acte. Dacă însă ai două decenii de alergare poate e mai bine să te apuci de altceva.
Am început târziu să alerg. Cei mai tineri dintre voi ar spune că eram deja bătrân când m-am pornit.
Și am observat, citind eu mult de felul meu, că textele despre alergare seamănă mult cu alergarea în sine: sunt avântate, pozitive, privesc doar înainte spre noi si noi victorii. Dar multe alte lucruri rămân nespuse.
Nu vreau să denigrez alergarea. Dimpotrivă, îi datorez multe, îi datorez diferența de tonus dintre mine și colegii mei de generație, mai toți greoi, cu respirația scurtă, clienți fideli ai farmaciilor. Fără alergare aș fi fost unul dintre supraponderalii de o anumită vârstă, care se alimentează dupa regula cumplită impusă de medici: „dacă e bun la gust, scuipă-l”.
Pe de altă parte, am față de alergare o atitudine ușor circumspectă pentru că acum douăzeci de ani eu și cei câțiva prieteni alergători, extrem de puțini, eram ciudații Bucureștiului.
Striga lumea după mine pe alei, parcă era dreptul lor să strige după un dement, iar dacă nu aveam încotro și alergam după-amiaza, toți băieții de liceu ieșiți cu colegele la plimbare se năpusteau asupra mea cu glume, imitându-mi alergarea, deplasându-se cu spatele în jurul meu, încercând prin toate mijloacele să le cucerească pe puștoaice cu îndrăzneala și umorul lor.
Eu nu mă supăram, doar încercam să îmi imaginez cum vor arăta acei copii din viitor care îi vor ridiculiza la rândul lor pe cei care mă luau pe mine acum ”la vale”, când aceștia din urmă vor avea vârsta mea și vor îndrăzni să facă un lucru ciudat, în afara puterii de acceptare a mediei urbane.
Acum voi toți alergați. Acum lumea vă privește cu admirație și invidie, acum există cluburi, echipament profesional (ce știți voi în ce hal arătam noi, oameni maturi, în șort negru larg și maieu alb, adevărate arătări ridicole; poate chiar de aceea striga lumea după noi, să sperie duhurile rele și urâte care infestau parcul). Acum sunt trasee măsurate exact (știți că Herăstrăul s-a micșorat într-o manieră paranormală? Cu douăzeci de ani în urmă, pe exact același traseu din jurul lacului, noi socoteam 6,2km, că nu-l măsurase nimeni exact, era doar o cifră moștenită de la cei de dinaintea noastră. Acum orice GPS îți arată 5,8 km).
Acum alergătorii nu mai sunt ciudații orașului.
Dar vreau să vă spun în câteva cuvinte că există viață și în afara alergării. Săptămâna trecută m-am dus la o sală să-i vad pe ciudații de azi, mai exact să particip la o lecție demonstrativă de tai chi chuan.
Pentru că sunt într-o formă fizică foarte proastă, pentru că nu mai sunt în stare să alerg mai mult de 25 km pe săptămână și mă mai agită și economia asta de piață, m-am gândit să echilibrez cu o activitate lentă și meditativă. Cum spun chinezii, prea mult Yang strică, trebuie și Ynn, ca să nu-ți pleznească cusăturile minții.
Iar tai chi chuan-ul este lent și lipsit de încordare. Atât de relaxat trebuie să fii, spun maeștrii chinezi, încât o pasăre care se așază pe umărul tău să nu mai poată zbura, să nu poată ”decola” pentru că nu se poate împinge în umărul relaxat.
Știu că vă vine greu să înțelegeți. Și eu credeam că dacă un om nu tropăie, nu gâfâie, nu transpiră, dacă nu sperie porumbeii, pisicile și veverițele din parc, înseamnă că nu face sport.
Totuși și în sala aceea era o lume care practică o formă de mișcare cu trecut milenar și cu limbaj specific: ”Rotiți, cu degetele mici în sus…”, ”În mișcare un picior este plin cu energie și celălalt este gol, apoi se schimbă, urmăriți această energie”. Abscons. Dar m-am înscris la curs.
Și, culmea, a doua zi după lecția demonstrativă aveam febră musculară la picioare! Eu, alergătorul! E drept că am făcut tot felul de fandări și răsuciri, dar oricum, febră la picioare?! Iar în timpul exercițiilor acelora lente am transpirat. Chiar ciudat.
La final antrenorul ne-a promis că la vară vom ieși să facem exercițiile în parc.
Așa că vă rog frumos, dacă atunci când veți alerga în jurul vreunui lac veți vedea un grup de momâi ”înghețate” în posturi ridicole, și abia la a doua privire vă veți da seama că ele se mișcă foarte încet, să nu vă prăbușiți de râs. Doar să vă aduceți aminte că acum douăzeci de ani voi ați fi fost ciudații care n-au altă treabă și aleargă de nebuni fără să-i fugărească nimeni.
Spor la antrenamente.
Viorel Ghiță este un alergător cu vechi state de serviciu. Titular al rubricii ”Grizonotoane” de pe Alerg.ro. Acest articol a fost publicat și în revista Alerg #23. Ilustrație: artandrun.com
Asteptam de ceva vreme inca un articol marca Viorel Ghita-Grizon, iata ca a si venit. La mai multe (si la cat mai mult sport) 🙂