„Out, demons, out” urlu în rimul fugii învălmășite de început.
Asemenea tinerilor hippie și yippie (vine de la Youth International Party) din octombrie 1967. Ei au proclamat într-un cerc butaforic că vor face clădirea Pentagonului să leviteze printr-un act de exorcizare astfel încât spiritele rele și războinice să fie înfrânte, iar SUA să plece din Vietnam, dintr-un război care nu era al lor.
Războiul meu cu lumea a fost temporar suspendat. Nu mi-am mai zgâriat pielea și mintea de gardurile de sârmă ghimpată din Pădurea Făget care delimitează un nou cartier într-o fostă poiană în care veneau clujenii la picnic.
Dacă sufletul îmi era greu de la copacii tăiați de pe traseul cu cruce albastră din a
propierea locului unde s-a ținut Peninsula, iar corpul și creierul meu era poluat de la excrețiile industriale pe care le producem, după o jumătate de oră de alergare m-am înseninat și am plutit.
Când intram mai adânc în pădure mă simțeam ușurat, ca atunci când urcam pe munte și din cauza aerului puternic și pur deveneam amețit într-un mod plăcut și euforic. Când pasul accelera la vale, pe poteci verzi de pădure, mă desprindeam de pământ și de molozul grijilor anterioare ca în fotografiile care înfățișează atleții zburând în aer, fără niciun picior pe sol.
Prind un licăr de speranță și mă joc cu el. Sunt destul de ușor ca să iau dealul pieptiș, să ies de pe drum, să mă las surprins de împrejurimi, de un unghi nou, fantast, din care să privesc pădurea și să mă las privit de ea. Atunci încep să văd căprioare care fug sprinten de mine, dar care o dată au adăstat și m-au privit curioase.
Ieri am fost norocos, m-am întâlnit cu ele de trei ori, mai ales în locațiile în care mă desprindeam de trasee marcate. Am alergat pe traseul de cros de la Făget Tour, dar și pe bandă roșie, improvizând uneori pe trasee nebătute de nimeni unde mă întâlneam și cu câini amenințători din așezări informale, unde s-au pripășit probabil romi.
Ei îmi sunt mai simpatici, cu locuințele lor precare și de pripas, decât bogații ori șmecherii cu vilele care au ocupat definitiv poienile și au tăiat pădurile.
Spre deosebire de dezaxarea zilnică, efortul meu tenace și totuși relaxant prin pădure mă centrează. La antrenament mă rotesc în jurul unui ax care mă aduce în poziția corectă, în ritmul potrivit, într-o respirație echilibrată. Alerg un tur relativ armonios, circular, în contrast cu acel du-te vino de dinainte, din oraș.
Dar dacă mă simt așa bine, de ce prind uneori, mă surprinde alteori, doar o scânteie de speranță și nu un orizont întreg? Adevărul e că nu ajung pe niciun pisc, nu văd nicio zare, nu e niciun dincolo pe care să-l raționalizez ca direcție de orientare. Dimpotrivă, conturul lucrurilor e dinaintea mea.
Pielea mâinilor și a picioarelor e creierul meu în continuare, ca să îl parafazez pe Thomas Mann. Și astfel ating iarba crudă de martie și pământul reavăn ori mă strecor la umbră în scoarța copacilor. Sunt F _ _ _ _ _ T, le zic la întoarcere clujenilor aflați în zona semi-verde și semi-devastată La Terenuri cu care joc zi de zi Spânzurătoare, iar ei se apucă se completeze deambula jocul.
PS 1: Alteori, fericirea e mai largă și împărtășită, ca la Alba Iulia City Race în weekend, unde am intrat în primii 10 la cros, într-o cursă în care deveneam una cu efortul, după diverși campioni naționali la tot felul de probe de semi și de fond.
PS 2: Sau eram bucuros la final ca atunci când alergam vinerea trecută cu vreo 20 de copilași în jurul lacului din Gheorgheni, la prima lor tură de alergare pe o distanță relativ mare pentru ei (1 km), tură unde pregătim cu S.O.S. (Societate Organizată Sustenabil) un cros al copiilor de 1 iunie.
Romanian
English