Arta fugii

Cimitirul de piane

Alerg.ro februarie 8, 2011

FacebookTwitterLinkedinPinterest

„Trec pe lîngă mine grupuri de alergători. Nu știu ce vînt îi poartă. Soarele mă lipește de pămînt. Soarele îmi îndoaie spatele, pămîntul îmi trage pieptul în jos, dar eu sunt mai puternic, mai puternic, mai mare  decît epuizarea. Cunosc de mult clipa în care corpul începe să repete: oprește, oprește, oprește. Picioarele mele nu se opresc. Oprește, oprește, oprește. Dar continui să alternez brațele în fața trunchiului, de parcă  aș lovi cu pumnii în aer, ca și cum m-aș lupta cu aerul și l-aș obosi din ce în ce mai tare, din ce în ce mai gata să renunțe.

Iar trupul meu e mai greu decît vaporul cu care am plecat din Lisabona. Oprește, oprește, oprește. Nu mă opresc. Acum trec grupuri de alergători pe lîngă mine, îi duce vîntul dar eu sunt mai mare decît epuizarea. Soarele, învins, are să îmi lase liniștea.Pe pielea mea, unsoarea specială care mă acoperă va fi iarăși răcoroasă. Și n-am să mai aud vocea care se repetă în capul meu: soarele.

Voi continua să aud vocea din centrul eului meu: voința mea. Soarele are să stea pe loc ca să-i tortureze pe ceilalți, iar eu am să trec victorios, aerul va fi din nou ușor, am să-i mulțumesc vîntului care-mi va trece pe obraji ca să mă răcorească. Nu am renunțat, nu am să renunț acum”.

Este kilometrul șaptesprezece al cursei de maraton și Francisco Lazaro începe să sufere. La kilometrul treizeci va cădea și va muri.

Citatul este din romanul „Cimitirul de piane” al portughezului Jose Luis Peixoto. Francisco Lazaro este însă un caz real, despre care am mai pomenit.

Sunt rare cărțile în care alergătorii sunt subiectul principal. „Cimitirul de piane” este și nu este o astfel de carte. Tragica poveste a adevăratului Francisco Lazaro devine doar un pretext pentru un roman tulburător, chinuitor, incomod, dar în același timp care respiră magie și tăcere. E un roman construit sub forma unui caiet de amintiri, fragmentar și simultan, despre viețile a doi Francisco Lazaro.

Tată și fiu, amîndoi sunt tîmplari. Unul dintre ei a vrut să fie muzician. Celălalt a trăit un soi de irealitate fiind maratonist. „Francisco a plecat ieri, în zori, la maratonul de la Jocurile Olimpice, de parcă ar fi plecat spre o iluzie„, scrie Peixoto.

Amîndoi Francisco Lazaro își narează viața, în care amîndoi au iubit intens la un moment dat, au suferit, au visat, au trăit monoton. Amîndoi au trăit o altă viață în cimitirul de piane, o încăpere secretă a atelierului de tîmplărie unde se aflau resturi, bucăți de piane. Amîndoi au făcut dragoste cu iubitele lor în refugiul de visare numit cimitirul de piane.

Adevăratul Francisco Lazaro avea să moară la Jocurile Olimpice din 1912, din cauza deshidratării. În încercarea sa de a transpira cît mai puțin și implicit de a-și îmbunătăți performanța sportivă, maratonistul și-a uns corpul cu o soluție pe bază de ceară. Avea să îi fie însă fatal. Cei doi Franciso Lazaro din ficțiunea lui Peixoto mor și ei, însă într-o atmosferă de mister, suferinţă şi frumuseţe.

„Cimitirul de piane” e o carte frumoasă și dificilă precum un poem magic.

Comments

comments